CUPRINS
1. Noţiunea, obiectul şi definiţia dreptului financiar
2. Izvoarele dreptului financiar
3. Delimitarea dreptului financiar în raport cu alte ramuri ale sistemului de
drept
Dreptul financiar este acea ramură a dreptului public formată din totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale care apar în procesul de constituire,
repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Obiectul dreptului financiar îl constituie reglementările juridice privind bugetul
public, procedura bugetară, impozitele, creditul public şi controlul financiar de stat (adică
toate relaţiile financiare care iau naştere în procesul de formare, repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti ale statului în vederea satisfacerii nevoilor publice).
Putem concluziona că dreptul financiar este ansamblul sistematic al ideilor,
teoriilor şi celorlalte cunoştinţe despre reglementările juridice referitoare la componentele
structurale ale finanţelor publice.
Încercându-se o caracterizare a finanţelor publice s-a apreciat că acestea sunt
relaţiile economice, care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut, şi prin care
subiectele de drept financiar – statul reprezentat prin organele sale de specialitate cu atribuţii financiare – îşi procură resursele financiare necesare îndeplinirii funcţiilor sale.
Existenţa finanţelor publice este aşadar indisolubil legată de existenţa statului şi de folosirea banilor în procesul de distribuire a venitului naţional.
Formele sub care se prezintă finanţele publice sunt:
- relaţiile financiare clasice - relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără
echivalent şi cu titlu nerambursabil (ex. instituţia bugetului de stat);
- relaţiile de credit - relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă
de timp determinată, pentru care se percepe dobândă.
După conţinut relaţiile de credit sunt:
- relaţii de credit bancar cuprind referiri la procedura sistemului de garanţie, dobândă şi recuperarea sumelor împrumutate;
- relaţii de credit comercial (nu fac obiectul dreptului financiar);
- relaţii de credit public sunt grupate în jurul instituţiei juridice a creditului public;
- relaţiile care vizează constituirea şi utilizarea mijloacelor băneşti specifice asigurărilor
sociale de stat şi asigurărilor de stat de bunuri, persoane şi răspundere civilă.
Asigurările sociale de stat grupează acea parte a relaţiilor băneşti de repartiţie pe
care se constituie şi repartizează fondurile necesare întreţinerii cetăţenilor majori inapţi
de muncă temporar sau definitiv. Asigurările de stat de bunuri, persoane şi răspundere
civilă cuprind acele relaţii sociale care se nasc în legătură cu formarea şi repartizarea
fondurilor destinate plăţilor despăgubirilor (în cazul bunurilor şi a răspunderii civile) şi a
sumelor asigurate (în cazul persoanelor) în situaţia producerii unuia din diversele riscuri
asigurate.
Trebuie făcute aici câteva referiri şi la finanţele private, întrucât condiţia esenţială
a finanţelor publice de a exista este indisolubil legată şi de existenţa finanţelor private,
pentru că existenţa fondurilor băneşti priveşte deopotrivă viaţa publică şi privată, cu
precizarea că “motivele, mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt cu totul diferite de
cele ale finanţelor private”.
Astfel în timp ce finanţele publice sunt legate de existenţa statului, finanţele
private sunt determinate de existenţa şi funcţionarea diverşilor agenţi economici.
Finanţele publice sunt folosite pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii, iar
finanţele private ajută la realizarea de profit a agenţilor economici privaţi.
Datorită complexităţii relaţiilor reglementate de normele de drept financiar unii
autori au conchis că plecând de la normele de drept financiar care reglementează
conceptul de finanţe publice am putea vorbi despre o subramură a dreptului financiar şi
anume dreptul finanţelor publice, care ar fi acea subramură care cuprinde normele
specifice finanţelor publice, sistemului bancar, valutar şi circulaţiei monedei. Şi în
aceeaşi măsură am putea vorbi şi despre dreptul fiscal care cuprinde ansamblul normelor
juridice referitoare la impozite , taxe, procedură fiscală şi control fiscal.
Alţi autori consideră că ştiinţa finanţelor publice este o ramură a ştiinţelor
economice şi că reglementarea juridică a finanţelor publice poate fi intitulată drept
financiar, drept financiar public sau dreptul finanţelor publice, cu precizarea că
denumirea de drept financiar este cea mai răspândită în ultima vreme.
Dreptul bugetar, în această viziune, reglementează procedura elaborării, adoptării
executării şi încheierii exerciţiului bugetar; precizându-se că însemnătatea dreptului
bugetar în sfera dreptului financiar se datorează rolului şi importanţei bugetului de stat, în
calitatea sa de act care prevede cele mai importante venituri şi cheltuieli ale statului.
Iar dreptul fiscal este subramura dreptului financiar care reglementează detaliat
impozitele, taxele şi celelalte venituri ale bugetului de stat, precum şi procedura fiscală a
stabilirii, încasării şi urmăririi impozitelor şi taxelor.
Noţiunea de izvor de drept este utilizată în două sensuri:
- izvoare materiale – sunt realităţile exterioare dreptului care determină acţiuni ale
legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (ex: factorul
demografic, cadrul social-politic, condiţiile materiale, de pildă evenimentele din
decembrie 1989 au impus apariţia a numeroase norme juridice cu un conţinut radical
nou).
- izvoare formale – sunt reprezentate de modalităţile exterioare prin care se exprimă
normele juridice (ex: obiceiul juridic, practica judecătorească, doctrina şi actul normativ).
Sunt izvoare ale dreptului financiar toate normele de drept financiar care
reglementează relaţiile sociale care iau naştere în procesul de constituire, distribuire şi
utilizare a resurselor băneşti ale statului.
Prin norme de drept financiar trebuie să înţelegem acele reguli de conduită
instituite de stat, cu caracter general şi impersonal care reglementează actele şi
operaţiunile ce alcătuiesc finanţele publice. Cu titlu de excepţie amintim şi unele norme
de drept financiar cu caracter individual, cum ar fi de exemplu legile de adoptare sau
aprobare a bugetelor anuale de stat.
Din punctul de vedere al structurii logico-juridice:
- ipoteza normelor de drept financiar prevede împrejurările în care urmează să se aplice
dispoziţiilor acestor norme (ex. resursele financiare se constituie cu ajutorul impozitelor
şi taxelor),
- dispoziţiile sunt în general onerative ( ex. contribuabilul are obligaţia ca în termen de 5
zile de la înregistrare la Registrul Comerţului să declare organului fiscal datele cu privire
la filiale, orice alte locuri în care desfăşoară activităţi producătoare de venituri şi
informaţii privind conturile bancare), dar pot fi şi prohibitive ( este interzis instituţiilor
publice de a efectua operaţiunile de încasări şi plăţi prin băncile comerciale) sau
permisive ( legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi
de rectificare),
- şi sancţiunile au elemente specifice în dreptul financiar (ex. amenda fiscală, majorările
de întârziere, majorarea dobânzilor, suspendarea creditării).
În funcţie de gradul lor de generalitate, sau ţinând seama de specificul lor,
izvoarele dreptului finanţelor publice pot fi grupate pe două categorii, şi anume:
• izvoare generale sau comune cu ale altor ramuri – reprezentate de acele acte
normative al căror obiect de reglementare excede problematica strictă a finanţelor
publice, în sensul că aria lor de cuprindere acoperă mai multe domenii ale vieţii social-economice, dar care cuprind şi dispoziţii referitoare la finanţele publice:
- Constituţia care cuprinde principiile referitoare la elaborarea, aprobarea şi executarea
bugetului public naţional
- legi organice şi ordinare;
- ordonanţe guvernamentale;
- hotărâri guvernamentale.
• izvoare specifice – adică acele acte normative prin care se aduc reglementări exclusiv
domeniului finanţelor publice:
- Legea 500/2002 – legea finanţelor publice; (M.O. – 597/2002)
- Legea 30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a Gărzii Financiare (completată prin Ordonanţa Guvernului 70/1997 privind controlul fiscal);
- Legea 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României;
- Legea 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale
Delimitarea dreptului financiar faţă de alte ramuri de drept este impusă atât de
raţiuni teoretice, cât şi practice. Din punct de vedere practic se impune delimitarea sferei
dreptului financiar pentru a putea stabili apartenenţa unui raport juridic concret la ramura
de drept financiar sau la alta.
Este deci o problemă de calificare juridică a unui raport de drept cu implicaţii
directe în privinţa aplicării concrete a legii cât şi din nevoia stabilirii precise a
consecinţelor juridice distincte ce decurg din calificarea unui raport juridic ca aparţinând
unei ramuri de drept sau alteia.
Din punct de vedere teoretic o asemenea delimitare va ajuta la evidenţierea
asemănărilor şi deosebirilor dintre raporturile juridice aparţinând unor ramuri de drept
diferite. Această delimitare se poate face de către legiuitor (prin delimitarea obiectului de
către normele fiecărei ramuri de drept) sau de către interpret (teoretician sau practician)
prin delimitarea unei ramuri de drept faţă de celelalte, în baza următoarelor criterii:
- obiectul de reglementare: este criteriul determinant în delimitarea ramurilor de drept, el
reprezintă categoria unitară de relaţii sociale reglementate de un ansamblu de norme
juridice unitare la rândul lor.
Obiectul dreptului financiar îl constituie reglementările juridice privind bugetul
public, procedura bugetară, impozitele, creditul public şi controlul financiar de stat (adică
toate relaţiile financiare care iau naştere în procesul de formare, repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti ale statului în vederea satisfacerii nevoilor publice).
- metoda de reglementare: este modalitatea prin care statul influenţează desfăşurarea
raporturilor sociale prin edictarea unor diverse norme de drept.
Specifică şi generală pentru ramura dreptului financiar este metoda inegalităţii juridice a părţilor; cu precizarea că ramura dreptului financiar nu este singura care foloseşte această metodă de reglementare şi, deci pentru delimitarea dreptului financiar de alte ramuri de drept se impune recurgerea şi la alte criterii.
- calitatea subiecţilor raportului juridic:
Referindu-ne la subiectele raportului juridic de drept financiar trebuie subliniat că
întotdeauna unul dintre ele este o autoritate a administraţiei publice cu atribuţii
financiare, având o calitate specială, de autoritate investită cu putere publică. De unde
rezultă şi că naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic de drept financiar este
expresia manifestării unilaterale de voinţă a autorităţii administrative cu atribuţii
financiare purtătoare a puterii publice.
- caracterul normelor:
În funcţie de fenomenul juridic studiat pentru unele ramuri de drept sunt specifice
normele dispozitive (care lasă la latitudinea subiectului de a-şi alege singur comportarea,
nici nu impun, nici nu interzic o anumită conduită), în vreme ce pentru alte ramuri de
drept prevalează normele imperative (adică normele care nu admit nici o derogare de la
dispoziţiile lor, şi care pot fi onerative – când se impune subiectului o anumită acţiune,
sau prohibitive – când se interzice subiectului săvârşirea unei acţiuni). Dreptului financiar
îi sunt caracteristice normele imperative.
Dacă ar fi să particularizăm elementele structurii logico-juridice ale normei de
drept financiar am putea sublinia specificitatea sancţiunii la normele de drept financiar, şi
anume: amenda fiscală, majorările de întârziere, suspendarea finanţării sau a creditării etc.
- criteriul sancţiunii:
Principalele forme ale sancţiunii normei de drept financiar sunt: amenda fiscală,
majorări de întârziere, măsuri de executare silită măsuri cu privire la actele juridice
(suspendarea creditului, suspendări de finanţări) etc.
În legea finanţelor publice sunt prevăzute următoarele tipuri de sancţiuni pentru
încălcarea prevederilor legii 500/2002:
- depăşirea limitelor maxime ale cheltuielilor aprobate în buget constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni, sau amendă de la 50 la 100 de milioane;
- neaprobarea bugetele în termen de 15 zile de la data publicării legii bugetare anuale,
neîndeplinirea de către ordonatorii principali de credite a obligaţiei de a transmite lunar
Ministerului de Finanţe situaţia virărilor de credite bugetare în termen de 5 zile de la
încheierea lunii, inexistenţa unei baze legale pentru cheltuielile bugetare, constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane;
- neobţinerea vizei prealabile a controlului financiar pentru angajarea şi ordonanţarea
cheltuielilor, majorarea şi utilizarea alocaţiilor bugetare pentru alte categorii de cheltuieli
decât cele pentru care au fost prevăzute fără aprobarea şi modificarea legii în acest sens şi
nerambursarea în termen de 6 luni a împrumuturilor acordate unor instituţii publice
constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 de milioane.
- principiile:
Fiecare ramură de drept îşi cristalizează principiile care-i orientează acţiunea
într-un anumit domeniu al relaţiilor sociale. Am putea considera ca principii generale ale
dreptului financiar:
- principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii financiare – principiul egalităţii între cetăţeni este un principiu fundamental prevăzut de Constituţie, şi deşi autorităţile financiare care reprezintă statul în raporturile de drept financiar stabilesc, în conformitate cu legile, raporturi, în general, de subordonare cu cetăţenii, ele trebuie să îşi îndeplinească atribuţiile respectând prevederile legale şi fără a face vreo deosebire între cetăţeni pe bază de rasă, naţionalitate, religie sau sex, legea aplicându-se la fel aceleaşi situaţii, indiferent de persoana care vine sub incidenţa legii.
- principiul legalităţii în activitatea financiară este o regulă fundamentală, care se regăseşte în organizarea şi funcţionarea tuturor autorităţilor şi instituţiilor statului, conform căreia toate persoanele (fizice, juridice, autorităţi ale administraţiei cu atribuţii
financiare) participante la raporturile de drept financiar au obligaţia de a respecta Constituţia, legile şi celelalte acte juridice, normative şi individuale ale căror prevederi
fac trimitere la raporturile de drept financiar.
- principiul răspunderii în activitatea financiară este principiul care prevede că orice
încălcare a normelor de drept financiar antrenează răspunderea în sfera dreptului
financiar, caracterizată prin sancţiuni specifice (amenda fiscală, majorările de întârziere,
suspendarea finanţării sau a creditării etc).
- principiul impunerii contribuabililor respectării obligaţiilor contributive faţă de
bugetul de stat derivă din relaţia de subordonare în care se află subiectele raportului de
drept financiar, care ia naştere, în general, ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a
statului şi prin care este impusă ca obligaţie a contribuabilului plata impozitelor şi taxelor
aferente veniturilor obţinute şi bunurilor deţinute care se transformă în venituri la bugetul
de stat.
De asemenea, în sfera raporturilor juridice care au ca obiect activitatea de control
avem şi câteva principii specifice, cum ar fi de exemplu:
- principiul dreptului la apărare în faţa instanţelor financiare este un principiu consacrat
de Constituţie şi se referă la faptul că pe parcursul derulării unui proces părţile pot face
cereri, au dreptul de a lua cunoştinţă de probele din dosar, de a participa la dezbateri sau
de exercita căile de atac.
- principiul dublului grad de jurisdicţie şi al folosirii căilor de atac: hotărârile instanţelor
financiare pot fi atacate cu recurs atât în sistemul jurisdicţiei financiare, cât şi în sistemul
autorităţilor judecătoreşti.
- principiul imparţialităţii judecătorilor se referă la obligativitatea judecătorilor de a-şi
îndeplini funcţia încredinţată cu imparţialitate.
În concluzie subliniem faptul că în activitatea de delimitare a ramurilor de drept
se poate face apel la toate criteriile enunţate sau numai la unele, în funcţie de dificultatea
şi complexitatea aspectului în discuţie.
BIBLIOGRAFIE
ACTE NORMATIVE
1. Legea 87/1994 – privind combaterea evaziunii fiscale, publicată în M.O. nr. 299/24.10.1994, art. 3 (1);
2. Legea 500/2002 – privind finanţele publice, publicată în M.O. nr. 597/13.08.2002, art. 70 (2);
3. Legea 500/2002 – privind finanţele publice, publicată în M.O. nr. 597/13.08.2002, art. 6;
LITERATURA DE SPECIALITATE
4. Petică Roman, Doina - Dreptul finanţelor publice, Editura Tribuna, Sibiu, 2000;
5. Ciuvăţ Vasile - Drept financiar, Editura Universitaria, Craiova, 2001;
6. Şaguna, Drosu Dan - Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura All, Bucureşti,
2001;
7. Gliga Ioan – Drept financiar, Ed. Humanitas, 1998.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu