Dreptul securitatii sociale - Curs Universitatea Alexandru Ioan Cuza

SECURITATEA SOCIALĂ

1. Aspecte introductive

Dezvoltarea socială este indisociabilă de contextul cultural, politic şi spiritual şi nu poate fi, deci, realizată într-o abordare sectorială. Pe de altă parte, ea este strâns legată de consolidarea păcii, libertăţii, stabilităţii şi securităţii, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Demnitatea umană, libertăţile şi drepturile fundamentale, egalitatea, echitatea şi justiţia socială constituie valori fundamentale pentru toate societăţile.

În condiţiile în care economiile şi societăţile sunt din ce în ce mai interdependente, migraţia, circulaţia lucrătorilor, pe lângă schimburile comerciale şi fluxurile financiare, progresele ştiinţifice şi tehnice, comunicaţiile şi schimburile culturale conturează o comunitate unică. Guvernele sunt din ce în ce mai conştiente că, pentru a realiza o dezvoltare economică şi socială durabilă a ţărilor, vor trebui să se bazeze pe o solidaritate sporită cu restul lumii, constând în programe multilaterale şi o cooperare internaţională consolidată.

Activităţile economice care permit indivizilor să-şi manifeste spiritul de iniţiativă şi creativitatea, sporind prosperitatea colectivităţilor, reprezintă baza programului social. Dar ele nu pot fi asigurate doar prin jocul liber al forţelor de pe piaţă. Sunt necesare măsuri prin care guvernele să corecteze slăbiciunile pieţei, să completeze mecanismele acesteia, să menţină stabilitatea socială şi să creeze contextul economic şi juridic naţional şi internaţional care să favorizeze o creştere mondială durabilă, bază a echităţii şi justiţiei sociale, toleranţei, responsabilităţii şi participării.

Dezvoltarea socială are ca scop creşterea calităţii vieţii. Aceasta nu poate deveni realitate decât în condiţiile funcţionării instituţiilor democratice, dacă libertăţile şi drepturile fundamentale, precum şi legalitatea sunt respectate, dacă indivizii au posibilitatea de a-şi asigura mijloacele de existenţă, iar aceste posibilităţi sunt aceleaşi pentru toţi.

Sistemele de securitate socială s-au dezvoltat în condiţiile specifice fiecărui stat, ceea ce înseamnă că reflectă caracteristicile economice, sociale, politice, istorice sau chiar geografice ale statului respectiv. Chiar dacă au existat condiţii asemănătoare sau influenţe reciproce între două state, sistemele lor de securitate socială nu sunt identice[1]. În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne industrializate, legislaţia privind securitatea socială reprezintă un set de prevederi legislative care reglementează asigurările sociale, asistenţa socială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale şi, uneori, asigurărilor profesionale. Acestea includ reguli care vizează transferul în bani sau în natură de la unităţile publice către cetăţeni.

Această ramură legislativă din fiecare sistem naţional de drept este strâns legată de alte ramuri de drept: dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul fiscal.

2. Noţiuni fundamentale.

Acest domeniu impune o serie de clarificari conceptuale prealabile. Prima notiune care necesita explicatii este cea de politica sociala, legata indisolubil de domeniile pe care le acopera în practica si care sunt concentrate în cadrul ,politicilor sociale sectoriale. Se impune fundamentarea modelului Welfare State (statul bunastarii) si prezentarea detaliata a faimosului sau produs politico-economico-administrativ - securitatea socială.

2.1. Conceptul de politică socială

Dupa aproape un secol de studii de politica sociala, nu se poate spune ca s-a ajuns la un consens absolut privind ariile de acoperire sociala (deci continutul concret al politicilor sociale) în cadrul mai larg al politicilor publice. Dificultatea de a încadra cu precizie obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice, provine pe de o parte din traditiile culturale si politice diferite la nivelul continentului si pe de alta parte din dinamica pe care socialul a cunoscut-o ca semnificatie si ca impact, chiar la nivelul aceleiasi societati, de-a lungul ultimelor decenii.

Astfel, o prima definitie a politicii sociale ar putea fi încercata prin excludere: este de domeniul politicilor sociale tot ceea ce ramâne din politica unui guvern sau a unor autoritati locale, dupa excluderea politicilor publice fara impact social direct. Mai utila pentru întelegerea acestor preocupari ar fi o definitie pozitiva, afirmativa, care sa atinga nucleul comun al tuturor tipurilor posibile de politica sociala.

Sociologul britanic T.H.Marshall defineste pe cât de simplu pe atât de cuprinzator semnificatia acestui concept: ,,Obiectivul esential al politicii sociale în secolul XX este asigurarea bunastarii cetatenilor" (Marshall, 1950).

În general, se disting doua abordari în privinta motivatiei care sta la baza unei politici sociale. În mod traditional, abordarea ideologica este în conformitate cu ipoteza întemeierii statului bunastarii pe ,,ratiuni politice" , iar abordarea pragmatica, mult mai recenta, promoveaza functia de ,,social problems solving" a politicii sociale, golind-o astfel de continut ideologic si conferindu-i solide valente tehnocratice[2]. Marsând evident pe prima directie, neo-marxistii din democratiile occidentale afirma ca ,,societatile capitaliste avansate au nevoie de o infrastructura a politicilor de bunastare pentru a mentine ordinea sociala, pentru a mitui muncitorii si a-i determina sa nu recurga la proteste, pentru a-si asigura o forta de munca cu standarde acceptabile de educatie si sanatate" (O'Connor, 1973; Gough, 1979, citati de Wilensky, 1985). Pentru teoreticienii neo-marxisti, termenul ,,capitalismul bunastarii" (Welfare Capitalism) are binenteles o conotatie peiorativa, sugerând o forma de control social, de masuri menite sa combata dezordinea si crima la fel ca masurile adoptate de politie sau de justitie si nu în ultimul rând având rolul de a legitima si promova sistemul capitalist. Mai mult decât atât, s-a mers pâna la a se considera ca politicile bunastarii nu sunt sustinute din ratiuni umaniste si pentru a întâmpina nevoile reale ale muncitorilor, ci doar pentru a raspunde - conjunctural - unor nelinisti sociale. ,,Politicile sociale sunt initiate sau extinse în timpul exploziilor de nemultumire si dezordine sociala din timpul somajului masiv, apoi ele sunt abolite sau restrânse când stabilitatea politica a fost reinstaurata". (Piven si Cloward, 1972).

În literatura româneasca de specialitate, aceasta abordare este sintetizata de Liliana Mihut astfel: ,,Politica sociala este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la problemele sociale ale unei anumite comunitati, respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare masura diferitelor riscuri" (Mihut si Lauritzen, 1999).

Într-o carte de referinta pentru dezvoltarea studiilor de profil în România postcomunista (,,Politici sociale. România în context european"), care a marcat perioada de debut a fundamentarii politicii sociale ca disciplina de studiu, profesorul Catalin Zamfir afirma ca politica sociala poate fi înteleasa ca ansamblul reglementarilor, masurilor si activitatilor întreprinse în principal de stat (dar posibil si de alti agenti interesati) în scopul modificarii parametrilor vietii sociale a unei comunitati, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat (Zamfir, 1995). Altfel spus, politica sociala se concretizeaza în prevederi legislative specifice, hotarâri si reglementari administrative, programe sociale, transferuri de venit (impozite, taxe, respectiv pensii, alocatii, îndemnizatii, burse, etc. din cadrul sistemelor de asigurari si asistenta sociala) finantarea, producerea si furnizarea de bunuri si servicii sociale pentru populatie, conform unei definitii ,,de dictionar" formulata de I. Marginean în 1994.

Diferentele în delimitarea politicii sociale provin din raportarea la un context politico-economic variabil în timp dar si din asumarea unor traditii legate de cultura politica a fiecarei societati.

Pentru exemplificare, în Marea Britanie se confera acestei politici un înteles mai restrâns si bine precizat, cu referire stricta la ,,cinci servicii fundamentale": securitatea sociala (în sensul mentinerii unui minim de venit prin alocatiile de somaj si sistemul de pensii), politica în domeniul sanatatii, politica educationala, politica locuintelor sociale si serviciile de asistenta sociala. În principiu, aceeasi semnificatie restrictiva o are politica sociala si în Statele Unite, incluzând doar sistemul pensiilor, asistenta medicala, învatamântul public, sistemul ,,welfare" (asistenta sociala în întelesul american) si asigurarea locuintelor pentru persoanele fara venituri (Pechman, 1992).

În schimb, în Europa, ,,politica sociala" ocupa o plaja mai larga (îmbogatita în special de traditia franceza), incluzând o gama variata de initiative si programe ale statului. În afara preocuparilor mentionate în dreptul sistemelor britanic si nord-american, apar deseori ca ,,apanaje" ale politicii sociale: politica privind angajarea fortei de munca, politica transporturilor, politica privind protectia mediului (politica ecologica), politica privind promovarea culturii si chiar politica privind petrecerea timpului liber, ,,leisure policy" (politica agrementului). Fireste, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi decât existenta unor cheltuieli publice îndreptate pe directia cresterii calitatii vietii si confortului cetatenilor, deci cu impact asupra bunastarii colective.

În finalul acestei treceri în revista a principalelor domenii de activitate în politica sociala, acceptate mai mult sau mai putin în sfera conceptuala si practica legata de ,,social policy", se impune o enumerare a politicilor sociale sectoriale, cu denumirea în limba engleza si cu echivalentul în limba româna, având în vedere necesitatea compatibilizarii termenilor:

- social security	- securitate socială (în înţelesul de ,,politică", menţinerea veniturilor în principal prin pensii şi alocaţii de şomaj)
- education policy	- politica educaţională
- health-care policy	- politica asistenţei medicale (termenul vechi) - politica pentru îngrijirea sănătăţii (termenul nou)
- housing policy	- politica locuinţelor (sociale)
- social work (social assistance)	- asistenţă socială
- welfare policy	- asistenţă socială (în Statele Unite, ,,welfare" se referă strict la acordarea unor ajutoare sociale)
- employment policy	- politica locurilor de muncă (politica ocupării forţei de muncă)
- environment policy	- politica mediului (ecologică)
- culture policy	- politica în domeniul culturii
- youth policy	- politica pentru tineret

Seria clarificarilor conceptuale din perimetrul politicii sociale nu poate ocoli, în mod evident, doua concepte majore ale acestui domeniu de studiu: modelul Welfare State (statul bunastarii) si securitatea sociala.

2.2. Welfare state (Statul bunăstării, asistenţial sau ,,providenţial")

,,Esenta statului bunastarii este garantarea guvernamentala a unor standarde minime privind venitul, alimentatia, sanatatea, educatia si locuinta, asigurate fiecarui cetatean ca drepturi sociale" (Wilensky, 1975). Legat de aceasta definitie, Harold Wilensky face - 10 de ani mai târziu - urmatoarele precizari: ,,...cele mai multe din aceste garantii, adesea cuprinse sub denumirea de securitate sociala au luat forma unei asigurari sociale contra riscurilor de baza ale vietii industriale: accidente la locul de munca, boli profesionale, somaj, batrânete" (Wilensky, 1985), considerîndu-se ca standardele sociale minime mai sus-amintite nu pot fi periclitate decât în cazul pierderii veniturilor, deci la persoanele ramase fara loc de munca.

Se poate usor deduce ca cele doua notiuni sunt interdependente, practic securitatea sociala fiind produsul politicilor aplicate în cadrul unui stat al bunastarii.

În Uniunea Europeană, welfare system/state[3] – statul asistenţial ori sistemul bunăstării – presupune o economie de piaţă liberă în care statul şi autorităţile locale intervin în domenii considerate fundamentale pentru societate: 1) sprijină persoanele rămase fără familie, cu locuinţe sociale, cămine de bătrîni, sau, pe cele bolnave, cu asistenţă medicală predominant gratuită sau ajutor de şomaj; 2) asigură educaţie gratuită pentru toţi copiii, dar şi accesul la dispensare gratuite etc.; 3) asigură reintegrarea socială a celor care au executat o pedeapsă penală.[4]

Aparitia si expansiunea Welfare State (WS). Modele conceptuale

Este general acceptat ca, sub raportul cuceririlor sociale si politico-juridice ale umanitatii, secolul XVIII a adus drepturile civile, secolul XIX pe cele politice iar secolul XX a fost marcat de dezvoltarea drepturilor sociale.

Aparitia si mai târziu consolidarea statelor europene, denumite ulterior ale bunastarii (în continuare WS -), constituie un element esential al transformarii Europei, proces început odata cu Revolutia Industriala si cu cea Franceza. În sens strict, ,,schitarea" institutionala a WS începe însa abia în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ocupând propriu-zis perioada dintre formarea statelor nationale (german si italian) si primul razboi mondial.

Modelarea istorica a WS are la baza trei repere fundamentale: 1. Procesul de formare a statului modern centralizat (,,The Nation-State"); 2. Industrializarea; 3. democratizarea politica a Europei. (Peter Flora, 1985)

Practic, putem spune ca prin cele trei procese care definesc originea WS, acesta este un produs al capitalismului modern vest-european. ,,Esenta WS este, contrar asteptarilor, pur liberala" afirma Peter Flora, unul dintre cei mai cunoscuti specialisti germani în politica sociala din anii '70 - '80, argumentând legatura strânsa a sistemului prosperitatii nationale cu economia de piata capitalista si cu democratia politica ,,de masa", principii promovate de liberalismul secolului al XIX-lea.

Solutia care se întrezarea era înlocuirea vechilor legi europene ,,ale saracilor" (vezi Robert Malthus, David Ricardo) cu un principiu nou, strâns legat de ideea de dezvoltare generala: asigurarile sociale. Practic, sistemul securitatii sociale bazat pe asigurari domina înca mecanismele de functionare ale WS european contemporan, spre deosebire de sistemul american care ,,mizeaza" mai mult pe cresterea oportunitatilor economice si educationale ale cetatenilor sai.

Cunoscutul autor britanic Marshall se întreba, retoric, în 1950: ,,Cum este posibil? Cum poate egalitatea cetatenilor sa coexiste cu capitalismul, un sistem bazat tocmai pe inegalitatea sociala de clasa?"

Explicatia pare sa fie aparitia si consolidarea WS, ca sistem garant al bunastarii colective. Deci, WS realizeaza un compromis (compatibilizare) între capitalism si democratie, care trebuie înteles astfel: muncitorii accepta legitimitatea sistemului capitalist, pentru ca acesta asigura un nivel suficient de profitabilitate si un surplus economic pe baza caruia se pot pune în aplicare programe sociale.

Capitalistii, la rândul lor, accepta necesitatea asigurarii unor venituri minimale si a cheltuielilor pentru bunastare, pentru ca aceste beneficii sociale mentin o clasa muncitoare sanatoasa, echilibrata si multumita (Offe, 1984).

În acest mod, activitatile statului în societatea capitalista ar putea fi îndreptate simultan spre nevoia mentinerii profitabilitatii economice si spre nevoia asigurarii armoniei sociale. Interesant este însa faptul ca, în pofida acestui compromis care salveaza coabitarea capitalismului cu democratia, WS a fost intens criticat atât de liberalii radicali cât si marxisti, fiecare vazând în acest sistem o ,,pervertire" a modelului ideal.

Institutiile si politicile WS s-au consolidat prioritar în ţări cu grad ridicat de dezvoltare economico-sociala, deci exact acolo unde capitalismul a atins ,,stadiile cele mai avansate" si unde, dupa Marx, proletariatul ar fi trebuit sa rastoarne pe cale revolutionara orânduirea si sa preia puterea din mâna burgheziei. A fost oare WS instrumentul magic prin care capitalismul a reusit sa supravietuiasca unei mari provocari a istoriei, îndepartând riscul propriei sale disparitii tocmai prin aceasta inspirata ,,mituire a clasei muncitoare"?

Vorbind despre regimurile politice ale bunastarii sociale, Gřsta Esping-Andersen realiza în 1991 o clasificare devenita în scurt timp ,,clasica" în studiul politicilor sociale comparate, conform careia se descriu trei viziuni majore asupra bunastarii: modelul social-democrat; modelul conservator; modelul liberal. Chiar daca aceasta clasificare s-a dovedit imperfecta si a cunoscut de-a lungul anilor mai multe tentative de amendare, ea ramâne si în prezent un instrument util pentru întelegerea marilor tipologii politice si socio-culturale care fundamenteaza optiunile nationale în privinta bunastarii.

Modelul social-democrat (scandinav, nordic, e.g. Suedia, Danemarca)

Conform teoriei lui Esping-Andersen, modelul social-democrat îsi gaseste cel mai fidel caracteristicile în legislatia si structura administrativa a securitatii sociale din Suedia, Danemarca si Norvegia. Acest model mai este cunoscut sub denumirea de ,,scandinav" (Erikson, 1987), ,,institutional-redistributiv" (Titmuss, 1958, citati de Esping-Andersen, 1991) sau pur si simplu ,,suedez" (mass-media). În ceea ce priveste istoria proiectului social-democrat. Suedia figureaza în mod traditional drept cap de lista pentru grupul tarilor care aplica viziunea keynesianista asupra politicilor social-economice, fiind ,,un stat al bunastarii prin excelenta". Totusi, pentru a respecta adevarul stiintific, trebuie spus ca Suedia a corespuns modelului social-democrat de o maniera maximala doar între 1960 si 1970, criza economica ce a urmat îndepartând-o întrucâtva de la forma ,,ortodoxa'' de Welfare State si ducând la adoptarea în anii '80 a unor masuri reformiste cu tenta liberala. În ultimul deceniu, Danemarca pare sa fi preluat stafeta modelului scandinav traditional, apropiindu-se cel mai mult de idealul social-democratiei europene si asta pentru ca sistemul danez a fost caracterizat mai degraba de stabilitate decât de schimbare.

Pe scurt, regimul social-democrat se defineste prin nivele înalte ale cheltuielilor sociale, fiscalitate ridicata, sector public extins si o protectie sociala larga, cuprinzând multiple categorii ale populatiei. Acestor trasaturi li se adauga o birocratie masiva si un set de programe publice printre cele mai costisitoare din lume.

Revenind la modelul politic social-democrat, vom descrie acum detaliat principalele caracteristici ale acestuia, insistând asupre dimensiunilor: juridica, fiscala, sociala si ocupationala.

a) Dimensiunea juridica este orientata în sensul respectarii principiului universalismului politicii sociale sau, altfel spus, a drepturilor sociale constitutionale, garantate tuturor cetatenilor unei tari (Marshall, 1950). Asa cum vom vedea la analiza celorlalte modele, conservatorii resping acest principiu oferind varianta sistemului participativ-contributiv (sistemul asigurarilor) iar liberalii resping si ei universalitatea beneficiilor sociale oferind solutia asistentei minimale si selective bazata pe testarea veniturilor si pe responsabilitatea individului de a munci sau de a se instrui în schimbul ajutorului primit.

b) Dimensiunea fiscala a bunastarii social-democrate se bazeaza pe un sistem de taxare (impozitare) generala si progresiva, mai degraba decât pe contributiile angajatilor si angajatorilor la sistemul asigurarilor sociale. În consecinta, finantarea serviciilor sociale este în principiu publica si se face de la bugetul statului sau al comunitatilor locale, având o puternica tendinta redistributiva si egalizatoare, spre deosebire de situatia asigurarilor sociale de tip german, unde beneficiile sunt proportionale cu contributiile.

c) Dimensiunea sociala se refera la portofoliul bogat al serviciilor de tip ,,welfare" furnizate de autoritatile publice, care prin diversitatea si caracterul generos (cuprinzator) al ofertei acopera largi segmente ale populatiei, de la copii pâna la persoane vârstnice. În timp ce în alte tari dezvoltate ale Europei, îngrijirea vârstnicilor sau copiilor este delegata familiei, sectorului voluntar sau privat, în tarile scandinave sectorul public este cel care îsi asuma raspunderea pentru toata aceasta gama de servicii specializate.

d) Dimensiunea ocupationala se realizeaza printr-o politica activa în domeniul pietei muncii si printr-o preocupare constanta a autoritatilor pentru angajarea cvasi-completa a fortei de munca.

Rezumând, vom spune ca filosofia bunastarii în Nordul Europei consta în efortul sistematic de a include integral cât mai multe persoane si grupuri în fluxul social normal si de a aboli saracia, chiar cu pretul unei relative egalizari a veniturilor prin redistributie.

În categoria determinantilor istorici si socio-culturali trebuie precizate valorile pe care este cladita societatea scandinava, pe lista carora egalitatea ocupa detasat primul loc. ,, ... Valorile nordice implica asumptia ca egalitatea este o situatie absolut corecta si justificata, un deziderat politic sau chiar un imperativ. Ea prevaleaza, chiar atunci când întra in conflict cu alte valori" (Esping-Andersen, 1993).

Modelul conservator (conservator-corporatist, continental, german - bismarckian, crestin-democrat, Germania si Franta)

Vorbind despre politica sociala germana, nu se poate începe decât printr-o fireasca referire la primele programe de asigurari initiate de stat, în timpul administratiei cancelarului Bismarck (1883). Sistemul national al asigurarilor sociale, fondat în Germania sfârsitului de secol XIX, avea sa domine autoritar politica sociala practicata în Europa de-a lungul secolului nostru, reprezentând si astazi una din optiunile majore în privinta bunastarii sociale la nivelul continentului[5].

Acest model se detaseaza de celelalte modele prin accentul categoric pus pe mecanismul asigurarilor sociale.

Fiind finantat în principal din contributiile angajatilor si angajatorilor la fondurile de asigurari, modelul german al bunastarii are în consecinta o baza ocupationala, este direct participativ si aduce beneficii sociale diferentiate (proportionale cu contributiile), spre deosebire de modelul social-democrat universal si egalitarist practicat în tarile scandinave. Pe lânga distinctia clara care se face între beneficiile rezultate din dimensiunea contributiva (foarte apreciata în Germania) si ajutoarele provenite din asistenta sociala non-contributiva (prost vazuta de majoritatea populatiei), trebuie adaugat si principiul subsidiaritatii, unul din punctele cheie ale politicilor germane.

Având în vedere filosofia sistemului securitatii sociale din Germania, enuntata anterior, se poate deduce ca ,,primul obiectiv al politicii sociale germane este mentinerea statusului sau - exprimat într-o maniera pozitiva - protectia veniturilor, mai degraba decât reducerea sau prevenirea saraciei - ca în regimurile liberale - sau redistributia, ca în regimurile social-democrate" (Spicker, 1993). Astfel, prevederile programelor de bunastare sunt îndreptate cu prioritate pe directia conservarii statusului social avut în timpul vietii active si al mentinerii beneficiilor la un nivel cât mai apropiat de veniturile din munca, rezultând o reflectare fidela si constanta a diferentierilor (ierarhizarilor) socio-profesionale.

Idealul bunastarii corporatiste în viziunea catolicismului social a fost cel mai bine exprimat de ideea parteneriatului social guvern-patronat-sindicate, aceasta cooperare tripartita reprezentând ,,cheia de bolta" a strategiei socio-economice germane la nivel macroeconomic[6].

Principiul subsidiaritatii este al doilea reper major al modelului german care decurge din doctrina sociala a catolicismului si care a ajuns sa fie impus nu numai în Constitutia Germaniei ci si în Tratatele Uniunii Europene, fiind ridicat la rangul de politica oficiala comunitara. Conform acestiu principiu de guvernamânt, ,,unitatile sociale mai largi nu pot asuma responsabilitatile decizionale ce revin unitatilor mai mici, subordonate, decât în situatia exceptionala în care unitatile sociale mici sunt incapabile sa raspunda propriilor necesitati" (Brauns si Kramer, 1989)[7].

Modelul conservator de politica sociala este în fapt un model continental, fiind întâlnit (cu inevitabile variatii de nuanta) în numeroase tari europene din jurul Germaniei: Austria, Franta, Italia, Belgia, Olanda si mai nou în tarile Europei Centrale: Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Croatia, Slovenia. Discursul de tip crestin-democrat asupra bunastarii, în acord cu doctrina sociala a Bisericii Catolice, respinge în principiu atât capitalismul de tip ,,laissez-faire" cât si marxismul, punând în schimb accentul pe valorile educatiei si ale moralitatii si pe conceptul Economiei Sociale de Piata, lansat de CDU la sfârsitul anilor '40.

Dimensiunile cele mai importante ale politicii sociale germane:

I) Securitatea sociala. Dupa 1945, s-a constatat că singurul proiect viabil pentru Germania Federala a ramas cel bismarckian, fundamentat pe principiul asigurarilor sociale finantate din contributii si pe principiul subsidiaritatii. Contributiile erau dependente de venituri, asa cum deveneau - în consecinta - si beneficiile sociale iar statului i s-a conferit un rol minim în administrarea fondurilor de asigurari. Practic, pastrarea mai multor fonduri de asigurari (administrate separat) - care furnizau beneficii proportionale cu performantele economice individuale din timpul vietii active - a ramas punctul forte al politicii de bunastare din Germania. Acoperirea riscurilor prin scheme de asigurari specializate a parcurs urmatoarele etape: a) asigurari de boala, din 1883; b) asigurari de accidente, din 1884; c) asigurari de batrânete (pensii), din 1889; d) asigurari de somaj, din 1920; e) asigurari obligatorii de îngrijire pe termen lung, din 1995.

Servicii sociale individuale si îngrijirea pe termen lung. În 1995 a fost introdusa prin lege ,,asigurarea de îngrijire pe termen lung". Acesta noua schema de asigurari este destinata sa furnizeze servicii de îngrijire personala (la domiciliu sau în resedinte specializate) persoanelor vârstnice lipsite de suport familial.

II) Serviciile de asistenta medicala. În Germania nu exista un sistem national de ocrotire a sanatatii, finantat de stat din impozite -asa cum este NHS în Marea Britanie- iar serviciile medicale sunt furnizate exclusiv pe baza principiului asigurarilor sociale. Fondurile care finanteaza actul medical curent sunt alimentate în principal din contributiile angajatilor si angajatorilor dar si din veniturile proprii ale acestor fonduri, care prezinta întotdeauna o componenta investitionala cu minim de risc. Peste 90% din cetatenii germani beneficiaza în prezent de asigurari sociale de sanatate, functionând însa în paralel si programe de asigurari medicale private, pentru persoane cu venituri înalte.

Piata muncii în Germania reflectă tiparele socio-culturale, economice si politice ale unei natiuni în privinta ocuparii locurilor de munca. Sistemul conservator al bunastarii, având o puternica propensiune spre familie, spre clasa mijlocie si spre valorile traditionale ale societatii germane, dezavantajeaza indirect ,,minoritatile etnice, tinerii si femeile" (Mihut si Lauritzen, 1999) în special printr-o anumita rigiditate pe piata muncii. Este de prevazut în consecinta ca una din preocuparile programelor de bunastare din aceasta tara sa fie activarea si flexibilizarea politicilor în domeniul ocuparii fortei de munca. În ceea ce priveste configuratia structurala si dominatia pe piata muncii, principalul indicator luat în discutie pare astăzi a fi „prezenta activa a femeilor".

Modelul liberal (SUA, Marea Britanie)

În clasificarea lui Esping-Andersen din 1991, ,,regimul liberal al bunastarii" este centrat în jurul Statelor Unite (la care se poate adauga Marea Britanie, Canada, Australia, Hong-Kong sau Noua Zeelanda). Exista însa teorii si autori care considera Marea Britanie drept ,,model mixt al bunastarii"[8].

În Marea Britanie, beneficiul social în cazul somajului, rebotezat ,,Alocatia pentru cautarea unui loc de munca" (JSA - Jobseeker's Allowance) a fost diminuat, tocmai pentru a motiva somerii sa caute si sa accepte locurile de munca, indiferent de nivelul salarizarii, în contextul în care salariul minim fusese desfiintat.

Sistemul Creditului Familial a fost introdus în 1992, în cazul familiilor cu copii dependenti, ca o oportunitate pentru depasirea eventualelor dificultati financiare temporare.

Dintre politicile sociale sectoriale, singura care nu corespunde modelului liberal este politica în domeniul sanatatii. Serviciile de asistenta medicala sunt furnizate în cadrul renumitului NHS (National Health Service), fondat de laburisti în 1948, care reprezinta si astazi un punct de referinta si de unicitate pentru bunastarea britanica. Spre deosebire de sistemele sanitare din majoritatea tarilor europene si din Statele Unite, cel din Regatul Unit nu este organizat pe baza asigurarilor sociale si a contributiilor, ci este finantat de stat din impozitarile generale (ca în modelul social-democrat), garantând accesul universal si gratuit al populatiei. Fireste, pe lânga sistemul public NHS s-a dezvoltat un excelent sistem medical privat, foarte competitiv dar în acelasi timp unul dintre cele mai scumpe din lume. Ne vom referi în continuare doar la NHS, ca parte a politicii de bunastare a guvernului britanic.

Politica locuintelor sociale a suferit de asemenea transformari importante dupa instalarea guvernului conservator. Conceputa de laburisti ca un domeniu de activitate finantat exclusiv din surse publice (bugetele consiliilor locale), housing policy a intrat în atentia cabinetului Thatcher înca din 1980. De fapt, conservatorii si-au facut din politica locuintelor un adevarat ,,port drapel" al reformelor derulate sub doctrina Noii Drepte.

,,Dreptul chiriasilor de a cumpara", în conditii speciale, locuintele sociale asupra carora detineau contracte de închiriere, pe lânga faptul ca a însemnat privatizarea întregului domeniu de activitate si acumularea unor resurse substantiale la dispozitia consiliilor locale, a adus un numar mare de voturi conservatorilor, dovedindu-se si un succes electoral.

Politica educationala a Noii Drepte a însemnat o liberalizare a competitiei între scoli, promovarea educatiei în sistem privat si introducerea selectiei elevilor în functie de statutul scolii. Programul si masurile noii politici a învatamântului britanic au fost cuprinse în ,,Actul Reformei Educationale" din 1988. Se acorda scolilor o mult mai pregnanta libertate în procesul de selectie a elevilor si profesorilor, autonomie financiara si dreptul de a concura pe piata resurselor pentru finantari extra-bugetare. La un interval de 5 ani fiecarei scoli îi venea rândul sa fie auditata de o comisie independenta de experti iar rezultatele evaluarii erau publicate în cataloage speciale, puse la dispozitia parintilor. Scolile care pierdeau numeric elevi, datorita deprecierii lor în cataloagele publice de audit, pierdeau în consecinta si o parte din finantarea de la buget, find în acest fel sanctionate de Ministerul Educatiei, iar cele care erau bine cotate si solicitate obtineau finantari suplimentare.

În fine, serviciile sociale personale (al 5-lea ,,pilon" al politicii sociale britanice) acopera în practica o diversitate de activitati suportive, care confera sprijin social copiilor, vârstnicilor, persoanelor cu deficiente fizice sau psihice, etc. Acestea sunt, în fapt, servicii specializate de asistenta sociala bazate pe principiul ,,community care". Doctrina liberala a Noii Drepte a introdus piata si dimensiunea privata a serviciilor inclusiv în acest domeniu, reglând finantarile pe baza mecanismelor de licitatie a programelor, la care puteau participa atât agentiile publice locale (specializate), cât si firme private sau ONG-uri de profil. În plus, guvernul a introdus o serie de masuri reformiste în stil neo-conservator, punând accentul pe îngrijirea asumata de propria familie, în acest caz acordându-se unele stimulente financiare (Pinck, 1997).

Politica sociala a Marii Britanii respecta în linii mari tiparele modelului liberal. Ea raspunde de altfel unei culturi politice liberale (sau ,,liberal-conservatoare", pentru a folosi un termen hibrid evocat si de Milton Friedman) al carei epicentru este plasat fara îndoiala în Statele Unite.

Timp de 18 ani, guvernarile conservatoare Thatcher (1979-1990) si apoi Major (1990-1997) au actionat pe linia flexibilizarii, eficientizarii manageriale, privatizarii (contractarii) serviciilor sociale, a ,,marketizarii" bunastarii publice si selectivitatii în acordarea beneficiilor sociale, bazata pe testarea veniturilor.

O perspectivă asupra politicii socio-economice a statului bunăstării în Europa

Noul model socio-economic ar trebui deci sa raspunda urmatoarelor solicitari majore: flexibilizare, debirocratizare si descentralizare administrativa, dereglementare, relansare investitionala prin reducerea fiscalitatii, eficientizarea managementului, asumarea noilor tehnologii, privatizarea unor companii, societati si chiar a unor servicii publice.

Din punct de vedere politic, neo-liberalismul s-a impus treptat ca doctrina de referinta pentru procesul constructiei europene si chiar acolo unde guverneaza social-democratii sau socialistii, s-a adoptat o politica economica mult mai liberala decât în trecut.

Un fenomen important si benefic s-a petrecut la nivelul conceptiei generale asupra rolului statului si al societatii civile, al relatiilor formale si informale dintre acestea. Fenomenul pare sa fie una dintre consecintele ,,americanizarii" Europei. Practic, în toate tarile Europei occidentale puterea si functiile explicite sau implicite ale statului sunt în declin. Asistam la transferul centrului de greutate al bunastarii colective spre comunitatile locale, din ce în ce mai puternice si mai influente. Fenomenul, denumit revolutia comunitatilor (Catalin Zamfir, 1995) se încadreaza în procesul mai larg de emancipare a comunitatilor locale si al deplasarii accentelor dinspre stat spre societatea civila. În termenii bunastarii, aceasta mutatie este cuprinsa în sintagma: ,,FROM WELFARE STATE TO A WELFARE SOCIETY" (Gosta Esping-Andersen, 1996).

Fireste, în tot acest proces de restructurare a WS din ultimii ani trebuie sa tinem cont si de contextul politic international si în mod particular de schimbarile majore survenite în relatia dintre Vestul si Estul Europei dupa încheierea Razboiului Rece. Nu mai este astazi un secret pentru nimeni faptul ca programele de bunastare aplicate în tarile occidentale si însusi conceptul de securitate sociala au avut, printre altele, rolul de a tine cetatenii acestor tari cât mai departe de ,,cântecele de sirena" ale comunismului sovietic.

Dupa 1989 - caderea Cortinei de Fier – s-a încercat deplasarea accentului spre un efort mai mare de integrare a Estului. În multe privinte, tarile din Europa centrala si rasariteana au început sa priveasca spre Vest si sa copieze modelul occidental de organizare politico-economica.

Si în ceea ce priveste politica sociala, tendinta generala a fost de a se ,,importa" cât mai repede modelul statului bunastarii si al securitatii sociale. Dorinta muncitorilor din Est a fost de a beneficia înca din primii ani de aceleasi avantaje ca si colegii lor de breasla din tarile occidentale, desi era evident pentru toata lumea ca economia estica depasita din punct de vedere tehnologic nu putea fi competitiva la nivel mondial în conditiile liberei concurente. Au urmat, firesc, frustarile si seria de proteste sociale vehemente (stimulate si de nostalgia ,,gratuitatilor" comunismului), care au facut ca mersul reformei economice sa fie greoi si nu de putine ori întrerupt de sincope dureroase.

În ansamblu, vointa politica a Estului s-a manifestat pe directia restructurarii sistemului (în unele tari mai repede si mai ferm, în altele mai încet si mai ezitant) încât pâna la urma corpul social al acestor societati a parcurs un proces complex de maturizare si asumare a necesitatii modernizarii generale. Chiar daca legislatia sociala a început sa reproduca în linii mari tiparele statului-bunastarii din Europa occidentala, aceste reglementari nu vor avea consistenta reala decât atunci când economia Estului va produce suficiente resurse pentru alimentarea programelor sociale.

2.3. O perspectivă diacronică asupra ideii de securitate socială. Evoluţii conceptuale

De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de a defini conceptul de securitate socială. În unele ţări, acesta este definit în legislaţie, în alte state însă doctrina este cea chemată să clarifice conceptul.

Definiţiile tradiţionale ale securităţii sociale încep cu enumerarea riscurilor sociale şi continuă cu descrierea programelor şi schemelor acoperite. Încercările ulterioare de a defini conceptul nu se mai concentrează, însă, pe lista riscurilor care ar trebui acoperite, ci încearcă să stabilească faptul că securitatea socială reprezintă un set de instrumente politice care să răspundă unui scop anume.

Perspectiva diacronică asupra ideii de securitate socială relevă faptul că se pot distinge patru mari etape ale constructiei (institutionalizarii) sistemului de securitate sociala: 1. Faza experimentala (1870-1920); 2. Faza consolidarii (1920-1945); 3. Faza expansiunii (1945-1975); 4. Criza si reforma sistemului social (dupa 1975, continuând pâna în prezent).

Înainte de revoluţia industrială, protecţia socială se realiza prin intermediul asistenţei şi actelor de caritate ale bisericii[9]. În Anglia, conflictul dintre regalitate şi biserică a determinat statul să-şi asume acest rol caritabil în 1601, prin legea sărăciei, care asigura asistenţă bolnavilor şi infirmilor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut asigurările sociale muncitoreşti – sistem de ajutorare a lucrătorilor săraci - având la bază principiul reciprocităţii. Pentru început, sistemul asigurărilor sociale s-a bazat pe o iniţiativă privată, dar, treptat, statul a decretat obligativitatea acestuia[10]. Sistemul s-a dezvoltat treptat, trecându-se de la asigurarea anumitor categorii de lucrători pentru anumite riscuri, la un număr din ce în ce mai mare de persoane şi de riscuri acoperite.

Termenul de securitate socială a fost utilizat, pentru prima dată, în SUA, ca titlu al unei legi votate de Congres (Social Security Act din 14 august 1935). Opera lui Roosevelt[11], legea americană privind securitatea socială din 1935 era un efort „de a înfrunta în bloc problema nevoii în societate şi de a-i găsi un ansamblu de soluţii coordonate”[12]. Legea era rezultatul unui ansamblu de măsuri destinate să scoată SUA din recesiunea ce începuse în 1929. În acest act normativ termenul de securitate socială se referă, în special, la sistemele de menţinere a veniturilor (referitoare la bătrâneţe, deces, accidente de muncă, şomaj), sănătate publică, asistenţă socială şi compensări sociale (pentru veterani sau alte victime ale unor măsuri guvernamentale cu efecte negative).

În Europa, în anii de după 1929 şi până după al doilea război mondial, autori precum John Maynard Keynes şi William Henry Beveridge combină raţionamentele economice şi sociale pentru a justifica o extindere a funcţiilor statului văzut ca welfare state - statului bunăstării sociale. Aceşti autori pledează în favoarea politicilor guvernamentale intervenţioniste (alocare, stabilizare şi redistribuire), prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul temperării efectelor adverse economice şi sociale ale recesiunilor economice.

Un moment de referinţă este anul 1942 când a fost prezentat Raportul Beveridge asupra politicii sociale britanice privind asigurările sociale şi serviciile înrudite[13]. Prin acest raport se susţinea lupta activă contra sărăciei, obiectivul general fiind instituirea unei asigurări sistematice a mijloacelor de existenţă. Obiective specifice, concrete, erau: generalizarea ariei personale de acoperire a sistemului asigurărilor sociale şi solidaritatea între membrii comunităţii în redistribuirea venitului naţional; extinderea riscurilor acoperite şi finanţarea sistemului nu doar din cotizaţii, ci şi din impozite. Autorul raportului insista, de asemenea, asupra aspectului de prevenire a riscului. Cât priveşte definiţia securităţii sociale, raportul precizează: „Prin securitate socială se înţelege garantarea unui venit determinat.” Rezultatul a fost, pe de o parte, dezvoltarea unui serviciu public funcţional în beneficiul întregii colectivităţi şi, pe de altă parte, repartizarea de către autorităţi a venitului naţional.

În anii ’60 devenise clar că, după al doilea război mondial, se dezvoltaseră două tipuri de sisteme de securitate socială. Pe de o parte, abordarea Beveridge, în care sistemul de securitate socială a fost elaborat ca răspuns la tradiţionala lege a sărăciei. Chiar dacă sistemul se baza pe scheme de tipul asigurărilor sociale, accentul se punea pe protecţia venitului minim pentru întreaga populaţie. Pe de altă parte, abordarea Bismarck se referea la sistemele de securitate socială bazate pe ajutorul reciproc şi asigurări sociale diferenţiate pe categorii de populaţie. Accentul se punea pe definirea clară a categoriilor de populaţie, pentru care se elaborau scheme de prestaţii corespunzător câştigurilor salariale.[14]

În timp s-a impus ca fiind de referinţă modelul social-democrat care se axează pe furnizarea de servicii colective. Suedia a dezvoltat un sistem unic, combinând o politică activă de ocupare a forţei de muncă prin negocieri colective centralizate şi cu servicii publice universale[15]. Acesta este modelul social-democrat prin excelenţă, cu numeroase posturi, cu egalitatea salariilor şi promovarea egalităţii prin intermediul politicilor sociale. Pentru dezvoltarea pieţei forţelor de muncă au fost antrenate cheltuieli foarte mari. Acest model este redistributiv la nivelul activităţii, cu un procent important de feminizare a locurilor de muncă, dar şi cu un procent de impozitare foarte ridicat.

În Raportul OIM „În secolul al 21-lea: Dezvoltarea securităţii sociale” se descrie securitatea socială ca răspuns la nevoia acută de siguranţă în cel mai larg înţeles al acesteia, mai degrabă decât ca un conglomerat de mecanisme de garantare a acestei siguranţe, în timp ce alţi autori optează pentru un obiectiv determinat: „asigurarea securităţii”.

Mai recent, autori ca Sinfield sau Berghman abordează într-o manieră mult mai largă conceptul de securitate socială, definindu-l ca „protecţie totală contra pierderii resurselor şi pierderilor umane”. Se poate înţelege că este vorba despre acoperirea totală a unor riscuri; ori securitatea socială nu ia în considerare doar riscuri sau pierderi, ci şi spijinul acordat în cazul unor evenimente care, deşi fericite, conduc la diminuarea veniturilor lucrătorului, putând coborî sub un anumit nivel de viaţă garantat.

O definiţie destul de cuprinzătoare a fost formulată de Danny Pieters care considera securitatea socială drept „corpul aranjamentelor vizând solidaritatea cu persoana care se confruntă cu o lipsă de venituri sau cu costuri speciale.”

Securitatea socială a fost definită de către Biroul Internaţional al Muncii (1995) ca protecţia pe care societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei economice şi sociale care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere importantă a câştigurilor din cauze bolii, maternităţii, accidentelor de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi acordarea de îngrijiri medicale şi de alocaţii familiilor cu copii.

Politicile de securitate socială, înţelese ca politici de securitate economică, comportă 4 direcţii:

-     securitatea locurilor de muncă;

-     securitatea câştigurilor/veniturilor;

-     securitatea capacităţii de muncă;

-     organizarea sistemului de distribuire a sumelor de înlocuire în timpul perioadelor de inactivitate forţată.

În acest context, se poate afirma că noţiunea de securitate socială vizează atât asigurările sociale (prestaţii contributive fundamentate pe ideea de risc social asigurat – bătrâneţe, boală, accident), cât şi asistenţa socială (prestaţii necontributive fundamentate pe ideea de nevoie şi solidaritate – cămine de bătrâni, întreţinerea în şcoli speciale)[16].

La nivel reglementar internaţional, termenul de „securitate socială” se referă, în mod obişnuit, la acele ramuri ale asigurărilor sociale stabilite în Convenţia OIM nr. 102 (1952) a privind standardele minime de securitate socială: boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, urmaşi, accidente de muncă şi boli profesionale, şomaj, alocaţii familiale şi deces. În acest sens, termenul nu include asistenţa socială (care se caracterizează prin faptul că beneficiarii nu contribuie la costurile de securitate care îi privesc).

În plan general, securitatea socială presupune mobilizarea unei părţi din resursele naţionale materiale, umane şi instituţionale într-o acţiune sistematică de acoperire a nevoilor determinate de inegalitate, sărăcie, boală şi bătrâneţe.

În opinia lui J. H. Richardson, scopul esenţial al securităţii sociale este acela de „a asigura sprijin comunitar sau colectiv acelor persoane aflate într-o împrejurare din cauza căreia sunt lipsiţi, temporar sau permanent, de resurse suficiente pentru subzistenţă sau îngrijire medicală de bază”[17].

Colectivitatea strânge de la membrii săi, pe cât posibil proporţional cu capacitatea contributivă a acestora, cotizaţii care alimentează fondurile de ajutor, securitate şi pensii, în beneficiul respectivilor membri şi al persoanelor care fac parte din familiile acestora[18].

Acest sistem permite o compensare între riscurile şi costurile inegale care privesc fiecare membru al respectivei colectivităţi şi, prin aceasta, acordarea unor prestaţii mai mari decât cele care ar putea fi obţinute din economii individuale. Totodată, contribuţiile fiecărui membru sunt mai mici decât într-un sistem individualist.

Deci, securitatea socială are la bază efortul naţional, presupunând existenţa şi funcţionarea unui sistem de compensare naţională. Modul de organizare şi resursele existente în fiecare ţară justifică marea varietate în stabilirea tehnicilor utilizate şi a priorităţilor în ceea ce priveşte anumite riscuri sau costuri. Însă, aria foarte mare a riscurilor, care fac obiectul securităţii sociale, nu ar putea fi acoperită fără cooperarea internaţională (dacă avem în vedere, spre exemplu, străinii imigranţi, lucrătorii transfrontalieri etc.)

Societatea în sine este cea care trebuie să se protejeze, intern, prin măsuri obligatorii, împotriva efectelor negative ale reducerii sau pierderii veniturilor unor membrii, împotriva voinţei sau responsabilităţii acestora. Cetăţenii sunt încurajaţi sau chiar obligaţi de guvern să se asigure împotriva unor riscuri sociale. Şi aceasta nu numai pentru a asigura veniturile cetăţenilor, ci şi pentru a evita transformarea acestora într-o povară pentru restul societăţii[19].

Aceste efecte negative nu privesc doar individul, ci se reflectă asupra întregii societăţi: de la influenţe culturale şi motivaţionale asupra copiilor celor aflaţi în astfel de situaţii, până la instabilitate politică şi mişcări sociale. Acesta este motivul pentru care statele caută să se apere împotriva acestor riscuri sociale, de aceea astfel de riscuri se numesc „sociale” şi de aceea trebuie acoperite prin sisteme de asigurare obligatorii.

Sistemele de securitate socială sunt responsabilitatea statului şi prin urmare sunt gestionate de obicei de instituţii ale statului (ceea ce nu exclude, însă, existenţa şi funcţionarea în acest domeniu şi a unor societăţi de asigurare private - este vorba, în special, de ramuri ale securităţii sociale care privesc accidentele sau bolile profesionale ori pensiile private).

În sistemele legislative naţionale ale statelor moderne industrializate, legislaţia privind securitatea socială reprezintă un set de prevederi care reglementează asigurările sociale, asistenţa socială şi diverse ramuri ale compensărilor sociale. Aceste reglementări stabilesc reguli care vizează transferul în bani sau în natură de la unităţile publice către cetăţeni.[20]

În esenţă, securitatea socială este reglementată în dreptul intern. Fiecare stat stabileşte nivelul prestaţiilor, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea dreptului sau perioadele pentru care se plătesc prestaţiile. Deci, sistemele de securitate socială sunt administrate de instituţii naţionale, guvernate de reguli şi reglementări naţionale, iar eventuale litigii care pot apărea în acest domeniu sunt soluţionate în cadrul sistemului judecătoresc naţional.

Astfel, aria de aplicabilitatea a unui sistem de securitate socială este limitată, de obicei, la teritoriul statului respectiv, iar uneori doar la o anumită regiune din acesta. În cadrul teritoriului respectiv se pot stabili reguli care să dea dreptul la prestaţii doar cetăţenilor sau rezidenţilor statului în cauză. Se conturează, deci, două principii care pot genera dificultăţi în ceea ce priveşte obţinerea drepturilor de securitate socială: teritorialitatea şi naţionalitatea.

Conceptul de securitate socială în dreptul intern

Securitatea socială constituie un concept amplu care incorporează atât asigurările sociale, cât şi asistenţa socială.

A). Asigurările sociale cuprind: asigurarea de sănătate, prestaţiile de maternitate, ajutorul de deces, indemnizaţia de şomaj, dreptul la pensie, asigurările pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Se apreciază că, în cadrul asigurărilor sociale, intra cu titlu de prestaţii noncontributive şi drepturile acordate: invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, veteranilor de război, foştilor deţinuţi politici, eroilor martiri, urmaşilor şi răniţilor din timpul Revoluţiei din 1989, magistraţilor înlăturaţi din justiţie în perioada 1945 - 1952.

Într-un fel, se poate aprecia că, în prezent, cu privire la anumite instituţii juridice, exista anumite norme de drept comun în domeniul securităţii sociale, dar şi norme specifice pentru anumite categorii de personal.

 Aşadar, fără ca enumerarea sa fie exhaustiva, norme generale în domeniul securităţii sociale sunt: Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale; Legea nr. 19/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale; Legea nr. 76/2002 privind asigurările pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă; Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate;  Ordonanţa de Urgenta  a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului; Legea nr. 61/1993 privind  alocaţia de stat pentru copii; Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat; Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială.

 În domeniul dreptului securităţii  sociale, normele specifice pentru anumite categorii de personal sunt, cu titlu exemplificativ: Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor10; Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic11; Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic şi consular; Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor.

Trăsăturile asigurărilor sociale sunt considerate a fi următoarele:

- subiectele raportului de asigurare sunt, pe de o parte, persoana fizică (asiguratul), iar, pe de altă parte, organizaţia de asigurări prin organismele competente;

- conţinutul raportului de asigurare este alcătuit în esenţa din dreptul asiguratului la primirea indemnizaţiei de asigurări sociale şi obligaţia corelativa a instituţiei de asigurări de a o plăti, din obligaţia asiguratului de a vira contribuţia de asigurări sociale, corelativa cu dreptul instituţiei de asigurare de a pretinde plata contribuţiei (raport juridic de tip comutativ);

- raportul de asigurare se naşte, ca regula, ex lege, neavând la bază voinţa subiectelor sale;

- conţinutul raportului de asigurare constă, în principal, în furnizarea unor prestaţii ce reprezintă venituri de înlocuire a câştigului profesional (salariu, alte forme de venit profesional).

B). Asistenţa socială este reprezentata de un ansamblu unitar, constituit potrivit Legii nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţa socială.

Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locala şi societatea civila intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor (art. 2 alin. 1 din Legea nr.  47/2006).

Asistenţa socială, componentă a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială.

Dreptul la asistenţa socială se acorda la cerere sau din oficiu, după caz, şi este garantat:

-                     tuturor cetăţenilor romani care au domiciliul sau reşedinţa în România, fără nici un fel de discriminare;

-                     cetăţenilor altor state, apatrizilor, oricărei persoane care a dobândit o forma de protecţie şi care are domiciliul sau reşedinţa în România, în condiţiile legislaţiei romane, respectiv ale acordurilor şi tratatelor la care România este parte.

Serviciile şi prestaţiile sociale se acorda în funcţie de situaţia persoanei sau familiei.

Astfel:

a) Serviciile sociale pot fi primare şi specializate.

- Serviciile sociale primare sunt masuri şi acţiuni de proximitate şi prevenţie acordate în comunitate, în scopul identificării şi limitării situaţiilor de risc în care se poate afla la un moment dat persoana, familia sau grupul.

- Serviciile sociale specializate sunt masurile de suport şi Asistenţa care au ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor persoanei ori familiei, aflata în situaţii specifice de vulnerabilitate sau de risc de excludere socială şi sunt acordate de personal calificat şi specializat.

Furnizarea serviciilor sociale se organizează intr-un sistem descentralizat, la nivelul comunităţilor locale, pentru a răspunde cat mai adecvat nevoilor sociale identificate, tipologiei potenţialilor beneficiari şi condiţiilor particulare în care aceştia se afla.

 Furnizorii de servicii sociale pot organiza şi acorda servicii sociale, cu sau fără găzduire, după cum urmează:

-                     în comunitate;

-                     la domiciliul beneficiarului;

-                     în centre de zi şi centre rezidenţiale, publice sau private.

Centrele de zi şi rezidenţiale reprezintă asezaminte în care serviciile sociale sunt acordate de personal calificat şi care dispun de infrastructura adecvata furnizării acestora; în centrele rezidenţiale persoana este găzduită mai mult de 24 de ore.

 Serviciile sociale sunt acordate de furnizori de servicii sociale care sunt persoane fizice sau juridice, de drept public ori privat. Furnizorii de servicii sociale acreditaţi precum şi serviciile sociale acordate de aceştia se înregistrează în registrul electronic unic, organizat la nivel naţional pe baza ordinului ministrului muncii. Furnizorii de servicii sociale acreditaţi pot încheia convenţii de parteneriat sau contracte pentru acordarea serviciilor sociale.

 Serviciile sociale sunt organizate intr-un sistem flexibil, multidisciplinar şi coordonat şi pot fi furnizate în sistem integrat cu serviciile de sănătate, invatamant, locuire, ocupare a forţei de muncă şi altele asemenea, în funcţie de complexitatea situaţiei.

b) Prestaţiile sociale reprezintă transferuri financiare şi cuprind: alocaţii familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii şi facilităţi (art. 17 alin. 1 din Legea nr. 47/2006):

-                     alocaţiile familiale se acorda familiilor şi au în vedere naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor;

-                     ajutoarele sociale se acorda persoanelor sau familiilor aflate în dificultate şi ale căror venituri sunt insuficiente - pentru acoperirea nevoilor minime de viata, evaluate prin ancheta socială precum şi prin alte instrumente specifice;

-                     indemnizaţiile şi facilitatile se acorda persoanelor pentru favorizarea incluziunii sociale şi asigurării unei vieţi autonome; indemnizaţiile cu caracter reparatoriu se acorda persoanelor şi, după caz, familiilor acestora, care au suferit daune în urma unor evenimente socio - politice sau legate de catastrofe şi calamitati naturale, recunoscute prin lege.

Principalele criterii pe baza cărora se acorda prestaţiile sociale sunt următoarele:

-                     evaluarea contextului familial;

-                     veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia;

-                     condiţiile de locuire;

-                     starea de sănătate şi gradul de dependenta.

Statul acorda prestaţiile sociale prin autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare.

Prestaţiile sociale se acorda în bani sau în natura, din bugetul de stat ori, după caz, din bugetul local şi sunt reglementate prin legi speciale.

Spre deosebire de raporturile de asigurări sociale care au o sfera de cuprindere redusa datorita calităţii de asigurat şi care sunt condiţionate de o anumită situaţie juridică - de exemplu cea de salariat - raporturile de asistenţa socială au o arie de cuprindere mult mai extinsa, derivata din noţiunea de nevoie.

Raporturile de asistenţa socială se caracterizează, în principal, prin următoarele:

-                     sunt reglementate exclusiv prin lege;

-                     subiectele lor sunt persoanele fizice aflate în nevoie, pe de o parte şi statul, prin organismele sale specializate, pe de alta parte;

-                     în conţinutul acestor raporturi intra dreptul persoanelor asistate social de a primi prestaţiile stabilite de lege precum şi obligaţia organelor specializate ale statului de a le acorda;

-                     prestaţiile au un cuantum forfetar şi ele nu sunt în mod obligatoriu succesive ca cele de asigurări sociale.

Definiţia dreptului securităţii sociale

Dreptul securităţii sociale este format din ansamblul normelor de drept care reglementează raporturile juridice de asigurare socială şi pe cele de asistenţa socială.

El se particularizează faţă de dreptul muncii, în principal, prin următoarele:
- obiectul sau îl constituie raporturile juridice de asigurări sociale şi de asistenţa socială;

- aceste raporturi juridice nu sunt grevate în mod necesar pe raporturile de muncă ale salariaţilor;

- de regulă, ele se nasc ex lege, fără a avea la baza voinţa subiectelor lor;

- metoda de reglementare proprie dreptului securităţii sociale este cea directa, prin acte normative. Potrivit art. 73 alin. 3 pct. p din Constituţie, problemele securităţii sociale constituie obiect al legii organice (ca şi cele privind raporturile de muncă).

Ca urmare a existentei acestor trasaturi specifice, Codul muncii, spre deosebire de cel anterior, nu cuprinde reglementări din domeniul securităţii sociale. Explicaţia rezida în faptul ca dreptul securităţii sociale face parte, în principal, din dreptul public, în timp ce dreptul muncii se integrează atât dreptului privat, cat şi dreptului public.

Constituind ramuri de drept distincte, dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale au însă şi numeroase zone de interferenta:

- parte importanta a raporturilor juridice de asigurări sociale este grefata pe calitatea de salariat;

- ambele ramuri operează, intr-o anumita măsura, cu aceleaşi noţiuni, concepte sau instituţii juridice;

- fără a afecta apartenenţa dreptului securităţii sociale, în principal, la dreptul public, totuşi, în subsidiar fata de reglementările normative privind asigurările sociale, contractele colective de muncă - izvoare de drept specifice dreptului muncii - pot cuprinde şi clauze prin care se acorda salariaţilor drepturi suplimentare sau la un nivel superior comparativ cu prevederile legale;

- izvoarele internaţionale ale dreptului muncii si, respectiv, ale dreptului securităţii sociale sunt deseori comune;

- şi în dreptul intern, acte normative fundamentale - cum sunt Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, Legea nr. 76/2000 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă - reverbereaza în ambele ramuri de drept, în principal, în dreptul securităţii sociale si, în subsidiar, în dreptul muncii.

Securitatea socială în documentele internaţionale

Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat mai multe norme în aceasta materie, dintre care menţionăm cu titlu exemplificativ: Recomandarea nr. 67/1944 asupra mijloacelor de existenta, Recomandarea nr. 69/1945 asupra îngrijirilor medicale, Convenţia nr. 102/1952 privind securitatea socială care a marcat o noua etapa în legislaţia internaţională a securităţii sociale prin introducerea obiectivul unui nivel minim de securitate realizabil în toate tarile lumii, indiferent de gradul de dezvoltare economica.

Convenţia este exhaustiva, reunind intr-un instrument unic toate ramurile securităţii sociale; în plus, prevede alocaţiile familiale care nu făcuseră obiectul nici unei norme precedente.

Convenţia defineşte cele noua componente ale securităţii sociale, şi anume: asistenţa medicală; indemnizaţiile de boală; prestaţiile de şomaj; prestaţiile de bătrâneţe; prestaţiile în caz de accidente de muncă ori boala profesionala; prestaţiile familiale; prestaţiile de maternitate; prestaţiile de invaliditate; prestaţiile de supravietuire.

Consiliul Europei a adoptat numeroase documente, dintre care amintim cu titlu exemplificativ:

-                     Charta socială europeană revizuită - 1996 (este importanta, în special, datorita art. 12 intitulat dreptul securităţii sociale);

-                     Codul european de securitate socială - 1964 (este aproape identic cu Convenţia O.I.M. nr. 102/1952 privind securitatea socială, însă condiţiile de ratificare sunt mult mai riguroase);

-                     Convenţia europeană de securitate socială - 1973.

Tratatul C.E.E. prevede - în art. 51 - doua principii comunitare în domeniul securităţii sociale cu scopul instituirii unui sistem care sa permită lucratorilor migranţi şi celor dependenţi de ei:

-                     totalizarea oricărei perioade luate în considerare de către diferite legislaţii naţionale pentru obţinerea şi menţinerea dreptului la prestaţii, respectiv pentru calculul acestora;

-                     plata de prestaţii persoanelor rezidente pe teritoriile statelor membre.

În scopul coordonării prevederilor legislaţiilor privind securitatea socială au fost elaborate si: Recomandarea nr. 92/441/CEE privind criteriile comune relative la resursele şi prestaţiile satisfăcătoare în sistemele de protecţie socială; Recomandarea nr. 92/442/CEE privind convergenta obiectivelor şi politicilor de protecţie socială; Regulamentul nr. 883/2004/CE privind aplicarea regimurilor de securitate socială.

Regulamentul nr. 883/2004/CE priveşte următoarele categorii de persoane: cetăţenii unui stat membru; apatrizii; refugiaţii rezidenţi intr-un stat membru, în situaţia în care sunt sau au fost sub incidenţa legislaţiei unuia sau mai multor state membre; membrii de familie ai tuturor celor menţionaţi precum şi urmaşii acestora.

Regulamentul are în vedere toate legislaţiile referitoare la securitatea socială care privesc: a) prestaţiile în caz de boala; b) prestaţiile de maternitate şi de paternitate asimilate; c) prestaţiile de invaliditate, inclusiv cele care sunt destinate sa mentina sau sa amelioreze capacitatea de muncă; d) prestaţiile de bătrâneţe; e) prestaţiile pentru urmaşi; f) prestaţiile pentru accidente de muncă şi boli profesionale; g) prestaţiile de deces; h) prestaţiile de şomaj; i) prestaţiile de pre-pensionare; j) prestaţiile familiale.

Regulamentul nr. 883/2004/CE se aplica:

-                     regimurilor generale şi speciale de securitate socială, contributive şi necontributive;

-                     regimurilor relative la obligaţiile angajatorului sau ale armatorului;
prestaţiilor speciale în bani, cu caracter necontributiv care prezintă concomitent şi caracteristicile ajutorului social.

Regulamentul nr. 883/2004/CE nu se aplica asistentei sociale şi medicale, regimurilor de prestaţii în favoarea victimelor războiului sau consecinţelor acestuia.

ASIGURĂRILE SOCIALE

1. ASPECTE INTRODUCTIVE

 Principalele repere privind securitatea socială în Constituţia României revizuită[21]:

ART. 47 Nivelul de trai

(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.

(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

ART. 34 Dreptul la ocrotirea sănătăţii

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.

(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

 

ART. 41 Munca şi protecţia socială a muncii

(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.

(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.

(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.

(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.

(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

Observaţii:

1. Sistemele de securitate socială sunt responsabilitatea statului şi au la bază legislaţia care îndreptăţeşte anumite categorii de persoane, în anumite condiţii, să primească prestaţii[22].

2. Conceptul de securitate socială este indisolubil legat de afirmarea, promovarea şi protecţia drepturilor omului.

3. Asigurările sociale depind în mare măsură de activitatea lucrativă, sunt condiţionate (acolo unde este cazul) de dorinţa şi posibilitatea de a munci.

2. CADRUL JURIDIC ŞI INSTITUŢIONAL AL ASIGURĂRILOR SOCIALE

Principalele acte normative aplicabile în domeniul asigurărilor sociale sunt:

1.           Lege nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

2.           Lege nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat

3.           Lege nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor

4.           Ordonanţă de urgenţă nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic şi consular

5.           Lege nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat

6.           Lege nr. 204/2006 privind pensiile facultative

7.           Lege nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă

8.           Lege nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă

9.           Lege nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă

10.       Lege nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale

11.       Ordonanţă de urgenţă nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă

12.       Ordonanţă de urgenţă nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului

13.       Ordonanţă de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate

14.       Ordonanţă de urgenţă nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială

Principalele instituţii implicate în organizarea şi funcţionarea sistemului public de asigurări sociale sunt:

-       Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale,

-       Casa Naţională de Asigurări de Sănătate

-       Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă,

-       Direcţiile de muncă şi protecţie socială judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (CNPAS)[23] este instituţie publică autonomă de interes naţional, cu personalitate juridică. Este înfiinţată ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care administrează şi gestionează sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, precum şi sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.

CNPAS are în subordine case judeţene de pensii şi Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti (case teritoriale de pensii); acestea au personalitate juridică proprie şi funcţionează ca servicii publice descentralizate. Potrivit legii, CNPAS poate înfiinţa şi case locale de pensii, fără personalitate juridică, care funcţionează sub conducerea şi controlul caselor teritoriale de pensii.

De asemenea, în conformitate cu legislaţia în vigoare, CNPAS poate autoriza asociaţii profesionale de asigurare, constituite în acest scop pe sectoare de activitate ale economiei naţionale, în calitate de prestator de servicii în domeniul asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

CNPAS are în subordine Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, instituţie publică cu personalitate juridică şi autonomie ştiinţifică.

CNPAS asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii caselor teritoriale de pensii, în scopul aplicării unitare a legislaţiei în domeniul specific de activitate şi al realizării integrale a sarcinilor şi atribuţiilor ce le revin acestora.

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă[24] este instituţie publică, cu personalitate juridică, sub autoritatea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.

Agenţia Naţională este organizată şi funcţionează în temeiul principiului tripartitismului.

Agenţia Naţională asigură coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii unităţilor din subordine, în scopul aplicării unitare a legislaţiei în domeniul specific de activitate şi al realizării atribuţiilor ce le revin acestora, potrivit legii.

Agenţia Naţională are în subordine următoarele unităţi cu personalitate juridică:

a) agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti, servicii publice deconcentrate (agenţiile teritoriale);

b) centrele regionale de formare profesională a adulţilor (centrele naţionale);

Agenţia Naţională aplică politicile şi strategiile privind ocuparea forţei de muncă şi formarea profesională a persoanelor în căutarea unui loc de muncă, elaborate de Ministerul Muncii având următoarele obiective principale:

a) stimularea ocupării forţei de muncă şi creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;

b) prevenirea şomajului;

c) participarea persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă la serviciile de formare profesională;

d) asigurarea egalităţii de şanse pe piaţa internă a forţei de muncă şi combaterea oricăror forme de discriminare pe piaţa muncii;

e) creşterea incluziunii sociale;

f) protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.

g) facilitarea liberei circulaţii a lucrătorilor în statele membre ale Uniunii Europene;

h) sprijinirea cetăţenilor români în vederea încadrării în muncă în statele cu care România nu are încheiate acorduri bilaterale în domeniul forţei de muncă.

Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi, sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar.

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS)[25] este instituţie publică autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică, care administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor şi programelor Guvernului în domeniul sanitar.

CNAS are ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România şi are în subordine casele de asigurări de sănătate judeţene şi Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti (instituţii publice cu personalitate juridică şi cu bugete proprii).

Casele de asigurări colectează contribuţiile persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se realizează de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) şi gestionează bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate aprobat, cu respectarea prevederilor legii, asigurând funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local.

În scopul exercitării controlului asupra sistemului de asigurări sociale de sănătate de către Ministerul Sănătăţii Publice, CNAS transmite Ministerului Sănătăţii Publice, trimestrial şi anual, informaţii cu privire la furnizarea de servicii medicale, pe domenii de asistenţă medicală, contractarea, decontarea şi finanţarea acestora.

3. PRINCIPALELE PRESTAŢII DE ASIGURĂRI SOCIALE REGLEMENTATE ÎN SISTEMUL PUBLIC

Conform legii nr. 19/2000, în sistemul public, se acordă următoarele categorii de pensii:

a) pensia pentru limita de vârstă

b) pensia anticipată

c) pensia anticipata parţială

d) pensia de invaliditate

e) pensia de urmaş

Alte drepturi de asigurări sociale reglementate de acelaşi act normativ:

-       bilete de tratament balnear

-       bilete cu preţ redus pe calea ferată

-       ajutor de deces

   

Prestaţiile în cadrul sistemului de asigurări pentru şomaj[26] se referă în principal la următoarele:

1.         indemnizaţie de şomaj

2.         plăţile compensatorii acordate potrivit legii

3.         finanţarea serviciilor de formare profesională

4.         măsuri de stimulare a ocupării forţei de muncă: spre ex., stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor se realizează prin:

a) subvenţionarea locurilor de muncă;

b) acordarea de credite în condiţii avantajoase în vederea creării de noi locuri de muncă;

c) acordarea unor facilităţi.

Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate[27] sunt:

a) concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii;

b) concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale;

c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;

d) concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;

e) concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.

Concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, şi indemnizaţia lunară aferentă sunt separat reglementate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.

Asiguraţii sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale[28] au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:

a) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;

b) reabilitare şi reconversie profesională;

c) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;

d) indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă şi indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;

e) compensaţii pentru atingerea integrităţii;

f) despăgubiri în caz de deces;

4. ORGANIZAREA SISTEMELOR DE PENSII

1.            sistemul public de pensii

2.            sistemele de pensii private obligatorii şi facultative.

Ca urmare a evoluţiei economice şi demografice din România, s-a ajuns in situaţia in care avem nevoie de pensii private pentru ca in timp ce numărul pensionarilor a crescut, numărul celor care contribuie la sistemul asigurărilor sociale a scăzut^[29]. Sistemul public de pensii a devenit practic falimentar: conform statisticilor, în 2006, un salariat român contribuia lunar la sistemul de asigurări sociale pentru 1,24 pensionari.

Având în vedere problemele cu care se confruntă sistemul public, sistemul de pensii din România a fost reorganizat, în baza unui model promovat de Banca Mondială, prin delimitarea a 3 componente (piloni):

Pilonul I - reprezintă actualul sistem administrat de stat, bazat pe principiul solidarităţii sociale i.e. redistribuirea imediată a contribuţiilor impuse salariaţilor către pensionari. În acest sistem, contribuţiile nu se investesc în nici un fel, iar valoarea pensiei obţinute la retragerea din activitate nu are nici o legătură cu nivelul contribuţiilor plătite pe parcursul vieţii active.

Pilonul II - pensia privată cu contribuţie obligatorie va intra efectiv în funcţiune în ianuarie 2008.

În cadrul acestui sistem, o parte din contribuţia pe care fiecare angajat o plăteşte în prezent la asigurările sociale urmează să treacă în administrare privată. În primul an, 2008, cota de contribuţie în sistemul privat va fi de 2% (care se scad din contribuţia de 9,5% care este plătită în prezent în sistemul public). Procentul va creşte însă cu câte 0,5% în fiecare an, până la 6%, într-un interval de 8 ani. Această deducere va avea ca efect scăderea corespunzătoare a cotei de participare la sistemul de stat^[30] şi majorarea celei administrate privat.

În acest fel, contribuabilul va obţine două pensii la finalul stadiului de cotizare, una de la stat şi una din sistemul privat, iar valoarea cumulată a acestora va fi, în principiu, mai mare decât cea oferită de sistemul de tip redistributiv. Aceasta deoarece, în administrarea privată, banii contribuabililor nu vor fi folosiţi pentru plata pensiilor, ci vor fi investiţi în diferite tipuri de plasamente financiare, iar valoarea adăugată obţinută din investiţii va fi folosită în beneficiul viitorilor pensionari. În plus, în sistemul privat, fiecare contribuabil va avea un cont personal în care se vor regăsi atât contribuţiile personale, cât şi banii rezultaţi din investirea acestora. În orice moment, contribuabilul va putea afla valoarea contului şi va putea face estimări proprii privind pensia ce urmează să o obţină.

Pilonul III - cel al pensiilor facultative, intrat deja în vigoare (în mai 2006), se bazează pe aceleaşi principii ca şi pilonul pensiilor private obligatorii: administrare privată, conturi individuale, investiţii financiare ale contribuţiilor. Singura deosebire majoră se referă la caracterul facultativ al contribuţiilor. Sistemul se adresează în principal persoanelor care din cauza vârstei nu mai pot contribui la pilonul obligatoriu de pensii, dar sunt interesate de obţinerea unui venit mai mare la vârsta pensionării. El este de asemenea atractiv şi pentru cei care vor să obţină în plus, o a treia pensie, pe lângă pensia de stat şi cea obligatorie, administrata privat.

Orice cetăţean care obţine venituri dintr-o activitate prestată va putea contribui pe bază facultativă la obţinerea unei pensii private. Legea nu permite doar salariaţilor accesul în sistem, ci îşi extinde aria de adresabilitate şi asupra celor care au profesii liberale, lucrează în agricultură, sunt liber profesionişti, administratori, ziarişti etc.

Un alt aspect important vizează nivelul contribuţiei. Conform legii, contribuţia poate fi platită exclusiv de angajat sau poate fi impărţită împreună cu angajatorul. În plus, există şi posibilitatea ca angajatorul să plătească integral contribuţia angajatului, astfel că totul depinde de modul în care părţile se înteleg prin contractul de muncă. Sunt prevăzute şi restricţii privind nivelul contribuţiei. Acestea nu poate depăşi 15% din venitul brut lunar al angajatului, lucru valabil şi pentru partea de contribuţie pe care o suportă angajatorul. Nivelul deductibilităţii contribuţiilor pentru pensie este de 200 euro/an atât pentru angajat (calculat la venitul global), cât şi pentru angajator (calculat la impozitul pe profit).

O pensie privată facultativă poate fi obţinută numai după un stagiu minim de cotizare de 90 de luni şi odată cu împlinirea vârstei de 60 de ani de catre contribuabil. Dacă suma acumulată în contul participantului la sistem este prea mică pentru ca acesta să poată beneficia de o pensie pe tot restul vieţii, atunci el va primi intreagul capital acumulat într-o singură tranşă sau eşalonat pe maximum 5 ani.

În ce priveşte firmele care vor administra fondurile de pensii, acestea pot fi firme de asigurări, societăţi de administrare a investiţiilor sau societăţi de pensii nou infiinţate.

În sistemul pensiilor private opţionale, statul nu garantează nimic. Prin comparaţie, în sistemul pensiilor private obligatorii, printr-un mecanism specific, se garantează contribuabililor că la sfârşitul perioadei de cotizare vor beneficia cel puţin de banii depuşi actualizaţi cu inflaţia, minus comisionul firmei de administrare.

Legislaţia prevede că fondurile de pensii nu pot intra în faliment (insolvenţă); în acelaşi timp se instituie garanţii în ceea ce priveşte plata drepturilor de pensii în favoarea participanţilor sau a beneficiarilor acestora. Garanţiile vizează, pe de o parte, administrarea prudenţială a fondului de pensii. Astfel, în orice situaţie în care se constata o activitate care nu respectă o stare de garantare a dreptului la participare, Comisia de Supraveghere a Pensiilor Private poate, legal, să intervină, putându-se ajunge la diverse măsuri, precum retragerea licenţei administratorului.

Dacă totuşi administratorul fondului ajunge în imposibilitate de asigurare a plăţii drepturilor, atunci, se vor face aceste plăţi din fondul de garantare: o entitate constituită la nivel naţional. În orice situaţie, participantul la fondul de pensie, va primi plata, fie de la fondul de pensii, în condiţii normale, fie de la acest fond de garantare.

SISTEMUL PUBLIC DE ASIGURĂRI SOCIALE: DREPTURILE DE ASIGURĂRI SOCIALE REGLEMENTATE DE LEGEA NR. 19/2000

I.  ASPECTE GENERALE

Cf. art. 1: „Dreptul la asigurări sociale este garantat de stat şi se exercită prin sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale (sistemul public)”.

Conform Legii cadru (art. 10), în România se pot organiza şi pot funcţiona societăţi private de asigurări sociale, reglementate prin lege specială (pensiile obligatorii sau facultative administrate privat).

1. Principiile de bază ale organizării şi funcţionării sistemului public de asigurări sociale:

a) principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi norme de drept;

b) principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public, contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;

c) principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;

d) principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au, conform legii, obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor;

e) principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;

f) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public, conform legii.

2. Asiguraţii în sistemul public de asigurări sociale.

În sistemul public sunt asigurate persoanele fizice (asiguraţii) cetăţeni români, cetăţeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România.

Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, în sistemul public sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii, următoarele categorii de persoane:

I. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici;

II. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la pct. I;

III. persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii, denumite în continuare şomeri;

IV. persoanele care se află în una dintre situaţiile următoare:

a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari;

b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de management;

c) membri ai asociaţiei familiale;

d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;

e) persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii acestora;

f) alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;

V. persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic, echivalente cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care se regăsesc în două sau mai multe situaţii prevăzute la pct. IV.

De asemenea, se pot asigura în sistemul public, pe bază de contract de asigurare socială, persoanele care se regăsesc în situaţiile de mai sus şi care doresc să îşi completeze venitul asigurat, precum şi alte persoane care nu se regăsesc în situaţiile de mai sus şi care nu se află în plata unor prestaţii de asigurări sociale în sistemul public de pensii.

Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţii de asigurări sociale şi au dreptul să beneficieze de prestaţii de asigurări sociale conform legii. Evidenţa drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale în sistemul public se realizează pe baza codului personal de asigurări sociale (codul numeric personal).

3. În sistemul public prestaţiile de asigurări sociale reprezintă venit de înlocuire pentru pierderea totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii, accidentelor, bolii, maternităţii sau decesului, denumite în continuare riscuri asigurate. Prestaţiile de asigurări sociale se acordă sub formă de: pensii, indemnizaţii, ajutoare, alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege, corelative cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale.

În sistemul public asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai multe prestaţii de asigurări sociale pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.

Drepturile de asigurări sociale cuvenite în sistemul public din România se pot transfera în ţările în care asiguraţii îşi stabilesc domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile stabilite prin reglementările europene şi prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte. De asemenea, prestaţiile de asigurări sociale aferente pot fi transferate în alte ţări („delocalizarea plăţii”), în moneda ţărilor respective sau într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit (în condiţiile stabilite prin reglementările europene şi prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte).

  

4. Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde veniturile şi cheltuielile sistemului public şi este elaborat anual de către Guvern (pe baza propunerilor CNPAS) şi supus spre aprobare Parlamentului.

Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din contribuţii de asigurări sociale, dobânzi, majorări pentru plata cu întârziere a contribuţiilor, precum şi din alte venituri, potrivit legii. Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat acoperă contravaloarea prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public, cheltuielile privind organizarea şi funcţionarea sistemului public, finanţarea unor investiţii proprii, alte cheltuieli prevăzute de lege.

Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelevă anual până la 3% pentru constituirea unui fond de rezervă. Fondul de rezervă cumulat nu poate depăşi nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv şi poate fi utilizat pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări sociale în situaţii temeinic motivate sau a altor cheltuieli ale sistemului public, aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Eventualul deficit curent al bugetului asigurărilor sociale de stat se acoperă din disponibilităţile bugetului de asigurări sociale de stat din anii precedenţi şi, în continuare, din fondul de rezervă. În mod excepţional, în situaţii motivate, pentru acoperirea deficitului bugetului asigurărilor sociale de stat, după epuizarea fondului de rezervă, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se completează cu sume care se alocă de la bugetul de stat.

  

5. Contribuţiile de asigurări sociale.

Sunt contribuabili în sistemul public următoarele categorii de persoane:

a) asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;

b) angajatorii;

c) persoanele juridice (asimilate angajatorilor) la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti;

d) Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj;

e) persoanele care au încheiat contract de asigurare socială.

Cotele de contribuţii de asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă normale, deosebite sau speciale. Locurile de muncă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor datorită gradului mare de expunere la risc.

Contribuţia de asigurări sociale pentru şomeri se suportă integral din bugetul asigurărilor pentru şomaj la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă, cu excepţia plăţilor compensatorii şi a veniturilor de completare acordate salariaţilor din industria de apărare, în perioada de reducere temporară a activităţii. Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri se fac lunar de către instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale este, după caz:

a) salariul individual brut, realizat lunar (inclusiv sporurile şi adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă);

b) venitul brut de natura drepturilor salariale realizat lunar de persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi de membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti;

c) venitul lunar asigurat, prevăzut în declaraţia sau în contractul de asigurare socială.

Baza lunară de calcul, la care angajatorul datorează contribuţia de asigurări sociale, o constituie fondul total de salarii brute lunare realizate de asiguraţi. Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri o constituie cuantumul drepturilor băneşti lunare ce se suportă din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

Contribuţia individuală de asigurări sociale, datorată de asiguraţii prevăzuţi la art. 5 alin. 1 pct. I şi II, se reţine integral din salariul sau, după caz, din venitul brut lunar al asiguratului şi se virează lunar de angajator la casa teritorială de pensii în raza căreia se află sediul acestuia. Angajatorul calculează şi virează lunar contribuţia de asigurări sociale pe care o datorează bugetului asigurărilor sociale de stat, împreună cu contribuţiile individuale reţinute de la asiguraţi.

  Colectarea şi evidenţa contribuţiilor de asigurări sociale se asigură prin casele teritoriale de pensii, pe baza codului personal de asigurări sociale. Păstrarea şi evidenţa datelor privind contribuţiile de asigurări sociale, pe fiecare asigurat, se realizează de casele teritoriale de pensii şi de CNPAS.

   

6. Constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite prin reglementările europene şi prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte.

În sistemul public stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat (de către angajator şi asigurat sau, după caz, numai de către asigurat).

Totodată, în sistemul public se asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive, denumite în continuare perioade asimilate, în care asiguratul:

- a beneficiat sau beneficiază de anumite drepturi de asigurări sociale (e.g. concediul şi indemnizaţia de maternitate sau de boală);

- a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, organizat potrivit legii, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora (asiguraţii care au absolvit mai multe instituţii de învăţământ superior, beneficiază de asimilarea, ca stagiu de cotizare, a unei singure perioade de studii, la alegere);

- a satisfăcut serviciul militar ca militar în termen sau militar cu termen redus, pe durata legal stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat.

Stagiul de cotizare se certifică asiguraţilor anual, din oficiu, de către CNPAS, prin casele teritoriale de pensii, sau la cererea asiguraţilor, contra cost, oricând în timpul anului.

7. Jurisdicţia asigurărilor sociale

Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel. În acest sens sunt organizate secţii de asigurări sociale sau, după caz, complete specializate pentru asigurări sociale la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel.

Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind:

a) modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări sociale;

b) modul de stabilire a majorărilor de întârziere;

c) înregistrarea, evidenţa şi certificarea contribuţiei de asigurări sociale;

d) deciziile de pensionare;

e) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale;

f) modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale;

g) plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţii încheiate conform Legii nr. 19/2000;

h) contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită, dispuse în baza Legii nr. 19/2000;

i) alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale născute în temeiul Legii nr. 19/2000.

Cererile îndreptate împotriva CNPAS sau împotriva caselor teritoriale de pensii se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face recurs la curtea de apel competentă. Hotărârile curţilor de apel, precum şi hotărârile tribunalelor, neatacate cu recurs în termen, sunt definitive şi irevocabile.

În baza principiului accesibilităţii organelor de jurisdicţie, cererile în faţa oricăror organe sau instanţe, precum şi toate actele procedurale în legătură cu litigiile, având ca obiect drepturi sau obligaţii de asigurări sociale, sunt scutite de orice fel de taxă de timbru.

 

II.  PENSIILE ÎN SISTEMUL PUBLIC

Conform art. 40 din Legea nr. 19/2000, în sistemul public se acordă următoarele categorii de pensii: a) pensia pentru limită de vârstă; b) pensia anticipată; c) pensia anticipată parţială; d) pensia de invaliditate; e) pensia de urmaş.

1. Pensia pentru limită de vârstă

Pensia pentru limită de vârstă se acordă asiguraţilor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare realizat in sistemul public.

Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi[31].

Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cat şi pentru bărbaţi este de 15 ani[32]. Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru bărbaţi[33].

Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel puţin 3 copii şi i-au crescut pană la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare după cum urmează: a) cu un an - pentru 3 copii; b) cu doi ani - pentru 4 sau mai mulţi copii. Reducerea vârstei nu poate fi cumulată cu o altă reducere prevăzută de lege. Vârsta de pensionare astfel redusă nu poate fi mai mică de 55 de ani.

2. Pensia anticipată şi pensia anticipată parţială

Pensia anticipată se acordă, cu cel mult 5 ani înaintea împlinirii vârstei standard de pensionare, asiguraţilor care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani.

Pensia anticipată parţială se acordă, cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, asiguraţilor care au realizat sau au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel mult 10 ani.

Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei pentru limită de vârstă. Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte utilizând un algoritm de diminuare a cuantumului pensiei pentru limită de vârstă[34].

La împlinirea vârstelor standard de pensionare prevăzute de lege, pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate in perioada de anticipare.

3. Pensia de invaliditate

Au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza: accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi tuberculozei; bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.

Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care satisfac obligaţii militare, precum şi elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.

În raport cu cerinţele locului de muncă şi cu gradul de reducere a capacităţii de muncă, invaliditatea este:

- de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane;

- de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce şi de a se orienta spaţial, fără ajutorul altei persoane;

- de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională.

Încadrarea sau neîncadrarea într-un grad de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul specializat în expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă (medic expert al asigurărilor-sociale).

În cazul în care invaliditatea s-a ivit ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale, a tuberculozei, precum şi în situaţia în care invaliditatea s-a ivit în timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare, asiguratul poate beneficia de pensie de invaliditate, indiferent de stagiul de cotizare.

Asiguraţii care şi-au pierdut capacitatea de muncă datorită unei boli obişnuite sau unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază de pensie de invaliditate numai dacă îndeplinesc condiţia unui stagiu de cotizare minim şi necesar stabilit prin lege în raport cu vârsta persoanei în cauză (ex.: dacă vârsta asiguratului în momentul ivirii invalidităţii este sub 25 ani, stagiul de cotizare necesar este de minim 5 ani, pentru o vârstă cuprinsă între 49-55 ani, stagiul minim este de 22 de ani, peste 55 de ani – 25 de ani).

Ca regulă generală, la stabilirea pensiei de invaliditate asiguraţilor li se acordă un stagiu potenţial, determinat ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat efectiv până la data încadrării într-un grad de invaliditate.

La împlinirea vârstei standard prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă beneficiarul pensiei de invaliditate poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

Observaţii:

Asiguraţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă propriu-zise şi nu au depus cerere de pensionare îşi pot continua activitatea numai cu acordul angajatorului (se poate dispune concedierea conform art. 61 lit. e din Codul muncii).

În situaţia asiguraţilor care au depus cerere de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială sau pensionare de invaliditate, angajatorii acestora nu pot constata încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu decât după primirea deciziei de admitere a cererii de pensionare (la data comunicării deciziei de pensionare intervine încetarea de drept a raportului de muncă conform art. 56 lit. d din Codul muncii).

4. Pensia de urmaş

Au dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.

Copiii au dreptul la pensie de urmaş: pană la vârsta de 16 ani; dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, pană la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani; pe toată durata invalidităţii de orice grad.

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani[35].

Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 1 an.

Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte, prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susţinător, în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel: pentru un singur urmaş - 50%; pentru 2 urmaşi - 75%; pentru 3 sau mai mulţi urmaşi - 100% . 

Cuantumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi, reprezintă însumarea drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.

Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat poate opta pentru cea mai avantajoasă pensie.

5. Calculul pensiilor

Începând cu data înscrierii la pensie, cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu valoarea unui punct de pensie.

Cuantumul pensiei astfel stabilit se majorează cu suma corespunzătoare contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate, datorată potrivit legii. CNPAS comunică asiguratului, prin casele teritoriale de pensii, punctajul anual şi punctajul cumulat pentru perioada de cotizare.

Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună. Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adaosurile, sau, după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar (pe economie) din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.

Punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare.

Valoarea unui punct de pensie se calculează în cadrul CNPAS la data intrării în vigoare a legii bugetului asigurărilor sociale de stat şi se actualizează in funcţie de posibilităţile financiare, in cursul execuţiei bugetare, prin indexare trimestrială cu un procent care sa acopere cu până la 100% rata inflaţiei. Indexarea prevăzută se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

6. Stabilirea şi plata pensiilor

Pensia se acordă la cererea persoanei îndreptăţite, a mandatarului desemnat de aceasta cu procură specială, a tutorelui sau a curatorului acesteia.

Cererea de pensionare, împreună cu actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege se depun la casa teritorială de pensii in raza căreia se află domiciliul asiguratului.

Persoanele care au împlinit vârsta standard de pensionare nu mai pot solicita înscrierea la pensia de invaliditate.

Admiterea sau respingerea cererii de pensionare se face prin decizie emisă de casa teritorială de pensii, în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii.

Decizia casei teritoriale de pensii cuprinde temeiurile de fapt şi de drept pe baza cărora se admite sau se respinge cererea de pensionare. Decizia casei teritoriale de pensii se comunică in scris persoanei care a solicitat pensionarea, in termen de 5 zile de la data emiterii.

Plata pensiei se face lunar. Pensia se plăteşte personal titularului, mandatarului desemnat de acesta prin procură specială sau reprezentantului legal al acestuia.

Modalităţile de plată a pensiilor se stabilesc prin regulament al CNPAS.

Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective, următoarele categorii de persoane: a) copiii urmaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării; b) nevăzătorii; c) pensionarii pentru limita de vârstă; d) pensionarii de invaliditate de gradul III.

Beneficiarii pensiei de urmaş pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, dacă veniturile brute lunare realizate nu depăşesc o pătrime din salariul mediu brut lunar pe ţară.

7. Alte drepturi de asigurări sociale

a) Ajutorul de deces

Dreptul asiguraţilor la ajutor de deces nu este condiţionat de îndeplinirea unui stagiu de cotizare.

În cazul decesului asiguratului sau al pensionarului, beneficiază de ajutor de deces o singură persoană care face dovada că a suportat cheltuielile ocazionate de deces şi care poate fi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acesteia, oricare persoană care face această dovadă. Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea salariului mediu brut pe economie prognozat şi făcut public de către CNPAS.

Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului unui membru de familie aflat în întreţinerea sa şi care nu are un drept propriu de asigurări sociale.

b) Bilete de tratament balnear

Bugetul asigurărilor sociale de stat suportă diferenţa dintre valoarea biletului de tratament balnear şi contribuţia beneficiarilor de astfel de bilete, pentru un număr de locuri stabilit anual[36].

Biletele de tratament balnear se distribuie pensionarilor de către casele teritoriale de pensii. În cursul unui an calendaristic se poate elibera un singur bilet de tratament aceluiaşi beneficiar.

c) Bilete cu preţ redus pe calea ferată

 

SISTEMUL FONDURILOR DE PENSII ADMINISTRATE PRIVAT

1. Aspecte introductive

Ab initio, se impune a sublinia distincţia între fondurile de pensii administrate privat („pensiile private obligatorii”) reglementate de Legea nr. 411/2004 şi fondurile de pensii facultative reglementate de Legea nr. 204/2006. Prin urmare, sistemul pensiilor private are două componente majore, destul de asemănătoare din perspectiva organizării şi funcţionării. În cele ce urmează avem în vedere sistemul pensiilor administrate privat (obligatorii).

Scopul sistemului fondurilor de pensii administrate privat este asigurarea unei pensii private, distinctă şi care suplimentează pensia acordată de sistemul public, pe baza colectării şi investirii, în interesul participanţilor, a unei părţi din contribuţia individuală de asigurări sociale.

Prin crearea unui sistem de pensii echilibrat se urmăreşte eliminarea presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale, stimularea creşterii economice prin investirea sumelor acumulate la fondurile de pensii, dezvoltare pieţei de capital (activele imobilizate cresc şi sprijină dezvoltarea unor proiecte mari), crearea de noi locuri de muncă şi reducerea şomajului etc.

Sistemului fondurilor de pensii administrate privat nu beneficiază de garanţiile directe pe care statul le oferă sistemului public de pensii. Pentru sistemul de pensii administrat privat sunt instituite prin lege garanţii specifice care, în principal, constau în:

1. crearea unei autorităţi administrative autonome specializate în autorizarea participanţilor la acest sistem şi supravegherea prudenţială a activităţii acestora (Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private);

2. excluderea aplicării fondurilor de pensii a legislaţiei privind falimentul (insolvenţa) şi constituirea unui fond special de garantare a pensiilor.

Sistemul fondurilor de pensii private este construit pe principiul protecţiei contribuabililor („investitori”) şi presupune ca şi condiţii sine qua non transparenţa tuturor activităţilor şi prevenirea şi sancţionarea fraudelor.

 

2. Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.)

C.S.S.P.P. este constituită ca autoritate administrativă autonomă de reglementare şi supraveghere prudenţială a sistemului de pensii administrate privat[37] şi se află sub controlul direct al Parlamentului.

C.S.S.P.P. are două funcţii principale:

- reglementarea, coordonarea, supravegherea şi controlul activităţii sistemului de pensii private;

- protejarea intereselor participanţilor şi ale beneficiarilor, prin asigurarea unei funcţionări eficiente a sistemului de pensii private şi informarea asupra acestuia.

Atribuţiile principale ale C.S.S.P.P. sunt:

1. acordarea, suspendarea sau retragerea avizelor şi autorizaţiilor fondurilor de pensii, administratorilor, depozitarilor şi auditorilor financiari;

2. supravegherea prudenţială a sistemului de pensii private;

3. controlul activităţii din sistemul de pensii private;

4. controlul constituirii şi virării de către angajatori a contribuţiei la fondurile de pensii;

5. adoptarea de norme privind sistemul de pensii private, elaborarea şi/sau avizarea proiectelor de acte normative care privesc supravegherea pensiilor private, investiţiile fondurilor de pensii, participanţii la fonduri de pensii, lichidarea administratorilor fondurilor de pensii, provenienţa capitalului vărsat de fondatori, fondul de rezervă, activitatea de depozitare a activelor fondurilor de pensii, procedura de efectuare a controlului, procedura internă de soluţionare a sesizărilor şi contestaţiilor ş.a.

6. verificarea organizării, evidenţei şi administrării separate a activelor şi pasivelor fiecărui fond de pensii private de cele ale administratorului;

7. verificarea existenţei la fiecare administrator a unor proceduri administrative şi contabile clare, precum şi a unui mecanism corespunzător de control intern;

8. întocmirea şi actualizarea Registrului fondurilor de pensii private;

9. instituirea procedurii de supraveghere specială pentru limitarea riscurilor şi asigurarea redresării fondului de pensii şi desemnarea administratorului special în vederea protejării intereselor participanţilor şi beneficiarilor la fondurile de pensii private prin păstrarea valorii activelor fondurilor de pensii şi limitarea pierderilor;

10. informarea şi educarea populaţiei cu privire la sistemul de pensii private.

3. Fondul de pensii administrate privat şi administrarea acestuia

Un fond de pensii se constituie prin contract de societate civilă, iar denumirea sa trebuie să conţină sintagma „fond de pensii administrat privat”. Conţinutul contractului-cadru de societate civilă prin care se constituie un fond de pensii, precum şi modalităţile de modificare a acestuia sunt stabilite prin Norma C.S.S.P.P. nr. 4/2007 privind autorizarea fondului de pensii administrat privat.

Fondul de pensii nu se confundă cu administratorul acestuia (sau societatea de pensii)[38]. Administratorul fondului este, conform legii, o societate comercială pe acţiuni constituită în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei speciale, denumită societate de pensii, care are ca obiect exclusiv de activitate administrarea fondurilor de pensii şi, opţional, furnizarea de pensii private[39].

Un fond de pensii trebuie să aibă minimum 50.000 de participanţi (contribuabili)[40] care au aceleaşi drepturi şi obligaţii aplicându-li-se un tratament nediscriminatoriu inclusiv în cazul schimbării locului de muncă, domiciliului sau reşedinţei într-o altă ţară, stat membru al Uniunii Europene ori stat aparţinând Spaţiului Economic European[41]. Calitatea de participant nu poate fi refuzată dacă persoana solicitantă este eligibilă.

Resursele financiare ale fondului de pensii se constituie din:

a) contribuţiile nete convertite în unităţi de fond;

b) drepturile cuvenite beneficiarilor şi nerevendicate în termenul general de prescripţie;

c) dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente contribuţiilor nevirate în termen;

d) sumele provenite din investirea veniturilor prevăzute la lit. a)-c).

O regulă deosebit de importantă stipulată în art. 8 din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat este aceea că un fond de pensii nu poate fi declarat în stare de faliment.

3.1. Autorizarea administratorului, a prospectului schemei de pensii private şi a fondului de pensii.

Fondul de pensii trebuie autorizat de Comisie, după autorizarea administratorilor şi a prospectului schemei de pensii private.

Prospectul schemei de pensii private este documentul care cuprinde termenii contractului de administrare şi ai schemei de pensii.

Contractul de administrare este contractul încheiat între administrator şi participant, care are ca obiect administrarea fondului de pensii[42].

 Schema de pensii private reprezintă un sistem de termene, condiţii şi reguli pe baza cărora administratorul investeşte activele fondului de pensii în scopul dobândirii de către participanţi a unei pensii private[43].

Autorizarea administratorilor este o procedură obligatorie şi complexă care presupune emiterea de către Comisie mai întâi unei autorizaţii de constituire (în baza căreia se realizează şi înmatricularea în Registrul Comerţului)[44] şi apoi a unei autorizaţii de administrare[45]. Autorizaţia de constituire a unei societăţi de pensii nu garantează şi obţinerea autorizaţiei de administrare.

Autorizarea schemei de pensii private este, de asemenea, o condiţie prealabilă pentru autorizarea fondului de pensii. Prospectul schemei de pensii private este elaborat şi propus de administrator care trebuie să formuleze la Comisie cererea de autorizare a primului prospect al schemei de pensii private odată cu cererea de autorizare de administrare. Prin urmare, autorizarea primului prospect al schemei de pensii private se realizează odată cu autorizarea de administrare a fondului de pensii.

Administratorul poate face public prospectul schemei de pensii private numai după autorizarea acestuia (sub sancţiunea retragerii autorizaţiei de administrare). Acest aspect dă măsura importanţei autorizării care presupune şi verificarea respectării dispoziţiilor legale incidente.

Autorizaţia fondului se eliberează pe baza unei cereri formulate de administrator, la care trebuie anexate următoarele documente:

a) contractul de societate civilă de constituire a fondului de pensii;

b) actele individuale de aderare la contractul de societate civilă prin care se înfiinţează fondul de pensii şi la prospectul schemei de pensii private;

c) alte documente şi informaţii potrivit cerinţelor prevăzute în normele Comisiei.

3.2. Administratorul

După cum am arătat, administratorul este o societate comercială pe acţiuni care are ca obiect exclusiv de activitate administrarea fondurilor de pensii şi, opţional, furnizarea de pensii private.

Acestui tip de societate comercială pe acţiuni îi sunt impuse, prin Legea nr. 411/2004, o serie de condiţii specifice, derogatorii de la dreptul comun în materie (Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale). Prin aceste derogări privind constituirea şi funcţionarea s-a urmărit asigurarea de garanţii pentru contribuabili prin capitalul social minim ridicat şi activele financiare proprii ale administratorilor, asigurarea transparenţei activităţii administratorilor printr-un mod specific de organizare internă, evitarea conflictelor de interese şi prevenirea fraudelor, asigurarea supravegherii şi controlului Comisiei ş.a.

a) Condiţii privind constituirea administratorilor.

Capitalul social al administratorului unui fond de pensii:

- trebuie să fie de minim echivalentul în lei al sumei de 4 milioane de euro;

- trebuie subscris şi vărsat integral, exclusiv în numerar, la momentul constituirii acestuia;

- nu poate fi constituit şi nici majorat prin subscripţie publică;

- nu poate proveni din împrumuturi sau credite şi nu poate fi grevat de sarcini.

Acţiunile administratorului nu pot fi decât nominative (prin urmare nu pot fi transformate în acţiuni la purtător) şi nu pot fi acţiuni preferenţiale. O persoană fizică sau juridică poate fi acţionar la un singur administrator. Participaţia cumulată a persoanelor fizice nu poate depăşi 5% din capitalul social al administratorului. Sub sancţiunea nulităţii, tranzacţiile cu acţiunile unui administrator sunt supuse aprobării prealabile a Comisiei.

În mod excepţional, un administrator poate dobândi o parte sau tot (?) capitalul social al altui administrator numai cu aprobarea prealabilă a Comisiei şi cu respectarea legislaţiei din domeniul concurenţei.

Calitatea acţionarilor trebuie să răspundă nevoii garantării unei gestiuni prudente şi sănătoase a fondului de pensii şi să permită realizarea unei supravegheri eficiente, în scopul protejării intereselor participanţilor şi ale beneficiarilor[46].

b) Condiţii privind organizarea şi funcţionarea administratorilor.

Consiliul de administraţie decide asupra politicii de investiţii şi asupra politicii financiare a fondului de pensii, precum şi asupra oricăror alte atribuţii prevăzute în regulamentul de organizare şi funcţionare avizat de Comisie şi prevăzut în legislaţia în vigoare privind societăţile comerciale.

Administratorii, directorii, respectiv membrii ai consiliului de supraveghere sau ai directoratului, după caz, trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de legislaţia privind societăţile comerciale, precum şi următoarele condiţii: a) să fie absolvenţi ai unei instituţii de învăţământ superior[47]; b) să aibă experienţă profesională de cel puţin 3 ani în domeniul financiar, bancar sau de asigurări; c) să aibă onorabilitatea necesară pentru funcţia pe care urmează să o îndeplinească.

Totodată, administratorii, directorii, respectiv membrii ai consiliului de supraveghere sau ai directoratului, după caz, trebuie să aibă conduită morală şi profesională corespunzătoare funcţiei pe care o deţin.[48]

Evitarea conflictelor de interese impune ca administratorii, directorii, respectiv membrii ai consiliului de supraveghere sau ai directoratului, după caz, al unui administrator nu pot fi membri în consiliul de administraţie: a) al altor administratori sau persoanelor afiliate acestora; b) al depozitarului fondului sau persoanelor afiliate acestuia.

Administratorul trebuie să aibă în structura sa organizatorică o direcţie de audit intern şi o direcţie distinctă responsabilă cu analiza oportunităţilor investiţionale şi plasarea activelor în conformitate cu strategia stabilită de consiliul de administraţie.

c) Aspecte specifice privind activitatea administratorilor.

Activitatea de administrare a unui fond de pensii cuprinde următoarele:

a) administrarea şi investirea activelor fondului de pensii;

b) convertirea contribuţiilor în unităţi de fond;

c) plata drepturilor cuvenite participanţilor şi beneficiarilor, conform legii;

d) calculul zilnic al activului net al fondului de pensii şi al unităţii de fond;

e) evidenţa conturilor individuale şi actualizarea acestora, precum şi furnizarea documentelor privind participarea, notificarea, informarea periodică sau transferul;

f) gestionarea operaţiunilor zilnice ale fondului de pensii;

g) dispunerea efectuării plăţilor datorate entităţilor implicate şi Comisiei;

h) mandatarea şi monitorizarea agenţilor de marketing ai fondului de pensii;

i) gestionarea relaţiilor cu instituţiile implicate;

j) elaborarea, prezentarea, depunerea, publicarea şi distribuirea către Comisie şi participanţi a situaţiilor financiare şi a rapoartelor prevăzute de prezenta lege;

k) gestionarea, păstrarea şi arhivarea documentelor privind fondul de pensii, participanţii şi beneficiarii săi;

l) alte activităţi prevăzute în normele Comisiei.

Administratorul nu poate delega răspunderea privind administrarea fondului de pensii. Încredinţarea executării anumitor obligaţii către un terţ nu îl exonerează de răspundere pe administrator.

Tot ca măsură de protecţie a potenţialilor creditori (poate chiar contribuabilii la fondul de pensii) se impune ca activele financiare proprii ale administratorului să nu poată fi utilizate pentru:

a) acordarea de împrumuturi sau garanţii;

b) garantarea de împrumuturi sau credite, inclusiv emiterea de obligaţiuni care depăşesc cumulat 10% din valoarea capitalului social;

c) tranzacţionarea sau dobândirea în orice alt mod de acţiuni, de alte valori mobiliare sau drepturi în orice altă entitate, cu excepţia situaţiei în care există aprobarea prealabilă a Comisiei.

Activele şi pasivele fiecărui fond de pensii administrat privat trebuie să fie organizate, evidenţiate şi administrate distinct, separat de celelalte fonduri de pensii facultative pe care le gestionează acelaşi administrator şi de contabilitatea proprie administratorului, fără posibilitatea transferului între fonduri sau între fonduri şi administrator.

În acelaşi timp, toate activele şi pasivele corespunzătoare activităţii de administrare a fondurilor de pensii trebuie să fie restricţionate, gestionate şi organizate separat de alte activităţi ale administratorului, fără posibilitate de transfer.

Administratorul reprezintă fondul de pensii în raporturile cu terţii, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti. Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti competente, în legătură cu administrarea fondului de pensii, sunt scutite de orice fel de taxe (oricare ar fi persoana reclamantului, nu numai în situaţia în care reclamant este administratorul).

4. Investiţiile fondului de pensii

Administratorul trebuie să elaboreze o declaraţie scrisă privind politica de investiţii care trebuie să cuprindă:

a) strategia de investire a activelor, în raport cu natura şi durata obligaţiilor;

b) metodele de evaluare a riscurilor investiţionale;

c) procedurile de management al riscului;

d) metoda de revizuire a principiilor de investiţii;

e) persoanele responsabile de luarea deciziilor şi realizarea investiţiilor, precum şi procedurile pentru luarea deciziilor.

Activele unui fond de pensii administrat privat sunt constituite din instrumente financiare[49], inclusiv instrumente financiare derivate, precum şi numerar, rezultate ca urmare a investirii activelor personale ale participanţilor[50].

În funcţie de natura emitentului de instrumente financiare în care administratorul poate investi, procentele maxime admise sunt:

a) 5% din activele unui fond de pensii pot fi investite într-o singură societate comercială sau în fiecare categorie de active ale acesteia, fără a depăşi în total 5%;

b) 10% din activele unui fond de pensii pot fi investite în activele unui grup de emitenţi şi persoanele afiliate lor.

Administratorul exercită, în numele participanţilor, dreptul de vot în adunările generale ale acţionarilor societăţilor comerciale în al căror capital social au fost investite activele fondului de pensii. Votul trebuie să fie exercitat exclusiv în interesul participanţilor şi al beneficiarilor la fondul de pensii.

Activele fondului de pensii nu pot constitui garanţii şi nu pot fi utilizate pentru acordarea de credite, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor prin care se constituie garanţia sau se acordă creditul[51].

5. Participanţii (contribuabilii), contribuţiile şi  conturile lor

a) Participanţii.

Participantul este persoana care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii la un fond de pensii şi care are un drept viitor la o pensie privată[52].

Potrivit legii, persoanele în vârstă de până la 35 de ani, care sunt asigurate potrivit prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, şi care contribuie la sistemul public de pensii, trebuie să adere la un fond de pensii. Totodată, persoanele în vârstă de până la 45 de ani, care sunt deja asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii, pot adera la un fond de pensii.

O persoană nu poate fi participant, în acelaşi timp, la mai multe fonduri de pensii private obligatorii.

Participarea la un fond de pensii se realizează prin semnarea unui act de aderare individual, din proprie iniţiativă sau în urma repartizării sale de către instituţia de evidenţă[53]. Deci, actul individual de aderare este un înscris prin care o persoană îşi manifestă actul de voinţă de a fi parte la contractul de societate civilă şi la prospectul schemei de pensii private.

La semnarea actului de aderare participanţii trebuie informaţi asupra condiţiilor schemei de pensii private, mai ales în ceea ce priveşte: drepturile şi obligaţiile părţilor implicate în schema de pensii private, riscurile financiare, tehnice şi de altă natură, precum şi despre natura şi distribuţia acestor riscuri. Este interzisă delegarea sau reprezentarea pentru semnarea actului de aderare.

După aderare sau repartizare, participanţii sunt obligaţi să contribuie la un fond de pensii şi nu se pot retrage din sistemul fondurilor de pensii administrate privat pe toată perioada pentru care datorează contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii, până la deschiderea dreptului la pensia privată. Fac excepţie perioadele pentru care nu există obligaţia de plată a contribuţiei de asigurări sociale în sistemul public.

Drepturile participantului pot fi transferate în alte ţări în care acesta are domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile reglementate prin acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte, în moneda ţărilor respective sau într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit.

De la data pensionării de invaliditate pentru afecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii, definite potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, participantul poate obţine:

a) o plată unică sau, la cerere, plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, dacă activul său personal net, ca urmare a perioadei reduse de contribuţie, nu este suficient pentru acordarea unei pensii private minime[54];

b) o pensie privată, dacă activul său personal net este suficient.

În cazul decesului unui participant înainte de deschiderea dreptului la pensia privată, beneficiarilor li se deschide câte un cont la ultimul fond de pensii la care a contribuit participantul decedat, în care se transferă activele cuvenite fiecăruia.

În situaţia în care un participant doreşte să adere la alt fond de pensii, acesta este obligat să îi notifice în scris administratorului fondului de pensii de la care se transferă, cu 30 de zile calendaristice înainte de aderarea efectivă la noul fond de pensii, şi să îi trimită acestuia o copie de pe noul act de aderare.

b) Contribuţia la fondul de pensii

Contribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public de pensii. Prin urmare, contribuţia se deduce din veniturile brute lunare care reprezintă bază de calcul pentru contribuţia individuală de asigurări sociale, împreună şi în aceeaşi modalitate de calcul cu contribuţia obligatorie datorată conform Legii nr. 19/2000.

Contribuţia la fondul de pensii se constituie şi se virează împreună şi în aceleaşi condiţii stabilite pentru contribuţia individuală de asigurări sociale prin Legea nr. 19/2000[55]. De asemenea, baza de calcul, reţinerea şi termenele de plată a contribuţiei la fondul de pensii sunt aceleaşi cu cele stabilite pentru contribuţia de asigurări sociale.

Din momentul începerii activităţii de colectare (2008), cota de contribuţie la fondul de pensii este de 2% din baza de calcul. În termen de 8 ani de la începerea activităţii de colectare, cota de contribuţie la fondul de pensii se majorează la 6%, cu o creştere de 0,5 puncte procentuale pe an, începând cu data de 1 ianuarie a fiecărui an.

Lunar instituţia de evidenţă trebuie să vireze de la bugetul asigurărilor sociale de stat suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii, pentru fiecare fond de pensii în parte. Virarea contribuţiilor se realizează de către instituţia de evidenţă prin diminuarea conturilor de venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat, pe baza informaţiilor cuprinse în listele nominale de viramente, întocmite separat, pentru fiecare fond de pensii.

În cazul neachitării la termen a contribuţiei de asigurări sociale, instituţia de colectare procedează la stabilirea cuantumului datorat şi la aplicarea modalităţilor de executare silită şi a celorlalte modalităţi de stingere a debitelor, conform dispoziţiilor legale privind colectarea creanţelor bugetare.

c) Conturile participanţilor

Fiecare participant are un cont individual, personal. Contribuţiile şi transferurile de disponibilităţi ale participantului, precum şi accesoriile aferente acestora se virează în acest cont. Participantul este proprietarul activului personal din contul său. Acest activ personal nu poate face obiectul unei executări silite sau al unei tranzacţii, nu poate fi cesionat sau gajat, sub sancţiunea nulităţii actelor respective.

Contribuţiile şi transferul de lichidităţi băneşti la un fond de pensii trebuie convertite în unităţi de fond în maximum două zile lucrătoare de la data încasării acestora. În prima fază de aplicare a sistemului de pensii administrate privat, valoarea unităţii de fond este de 10 lei[56].

Valoarea activelor nete şi valoarea unităţii de fond ale unui fond de pensii se calculează atât de către administrator, cât şi de depozitar în fiecare zi lucrătoare şi se comunică Comisiei (în aceeaşi zi)[57]. Valoarea activelor nete şi valoarea unităţii de fond ale unui fond de pensii private sunt supuse, anual, auditării de către un auditor financiar, membru al Camerei Auditorilor Financiari din România, avizat de Comisie, care nu poate fi persoană afiliată angajatorului, administratorului sau depozitarului.

Administratorul unui fond de pensii care a primit contribuţii pe o perioadă de cel puţin 24 de luni calculează, în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, rata de rentabilitate a fondului de pensii pentru ultimele 24 de luni şi o comunică în aceeaşi zi Comisiei.

6. Pensia privată

Participantul are dreptul la o pensie privată de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă în sistemul public. Suma totală cuvenită pentru pensia privată nu poate fi mai mică decât valoarea contribuţiilor plătite, diminuate cu penalităţile de transfer şi comisioanele legale.

Participantul alege furnizorul pensiei private. Furnizorul de pensii nu poate refuza o cerere de pensie privată dacă persoana îndeplineşte condiţiile legale.

Furnizorul de pensii stabileşte cuantumul pensiei private[58] pe baza activului personal net aflat în contul participantului (activ ce nu poate fi folosit decât pentru achiziţionarea unei pensii private).

În cazul persoanelor al căror activ personal net la data retragerii este prea mic pentru a putea primi o pensie privată (eventual ca urmare a invalidităţii pentru afecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii) persoana îndreptăţită primeşte o plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, la cerere.

Pensia privată se plăteşte participantului, mandatarului desemnat de acesta prin procură specială sau reprezentantului legal al acestuia. Cheltuielile ocazionate de plata pensiilor private se suportă de către participant.

În cazul schimbării locului de muncă, a domiciliului sau a reşedinţei în altă ţară, stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, participantul şi beneficiarul păstrează dreptul la pensia privată câştigată în cadrul schemelor de pensii private din România şi aceasta se plăteşte în acel stat, în cuantumul rămas după scăderea tuturor taxelor şi cheltuielilor aferente plăţii.

7. Fondul de garantare a pensiilor

Fondul de garantare a pensiilor este fondul înfiinţat din contribuţii ale administratorilor şi ale furnizorilor de pensii, având scopul de a proteja drepturile participanţilor şi ale beneficiarilor, după caz, dobândite în cadrul sistemului de pensii administrate privat, reglementat şi supravegheat de Comisie.

Fondul de garantare este destinat plăţii drepturilor participanţilor şi beneficiarilor fondurilor de pensii, în cazul imposibilităţii asigurării lor de către administratori sau furnizori de pensii, după caz.

Administrarea şi utilizarea Fondului de garantare se fac de către un comitet format din câte un reprezentant al administratorilor şi al furnizorilor de pensii facultative. Administrarea şi gestionarea Fondului de garantare se efectuează sub controlul şi monitorizarea Comisiei.

Disponibilităţile Fondului de garantare astfel constituit trebuie să fie plasate în instrumente financiare ale Trezoreriei Statului sau derulate prin aceasta, titluri de stat, depozite purtătoare de dobândă şi orice alte instrumente financiare stabilite de Comisie prin norme, în scopul unei cât mai bune valorificări a acestora.

Sumele depuse la Fondul de garantare nu pot fi urmărite silit.

8. Alţi participanţi la sistemul fondurilor de pensii administrate privat

a) Depozitarul

Depozitarul este o instituţie de credit din România, autorizată de Banca Naţională a României, în conformitate cu legislaţia bancară, ori o sucursală din România a unei instituţii de credit, autorizată într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, avizată de Comisie pentru activitatea de depozitare, potrivit legii, căreia îi sunt încredinţate spre păstrare, în condiţii de siguranţă, toate activele fiecărui fond de pensii administrat privat.

Administratorul trebuie să desemneze un singur depozitar, căruia îi încredinţează păstrarea activelor fondului de pensii, pe baza unui contract de depozitare, avizat în prealabil de Comisie. Contractul de depozitare este acea convenţie încheiată între administrator, ca reprezentant al fondului de pensii administrat privat în relaţiile cu terţii, şi depozitar, având ca obiect depozitarea activelor financiare ale fondului de pensii[59].

Pentru desfăşurarea activităţii de depozitare, depozitarul trebuie să deţină un aviz valabil eliberat de Comisie.

În exercitarea atribuţiilor sale, depozitarul este obligat:

a) să primească şi să păstreze în siguranţă înregistrările referitoare la toate activele fondului de pensii;

b) să păstreze înregistrările referitoare la valorile mobiliare în forma dematerializată care constituie activele fondului de pensii;

c) să calculeze şi să înştiinţeze, în fiecare zi lucrătoare, administratorul despre valoarea netă a activelor fondului de pensii;

d) să actualizeze înregistrările în conturi;

e) să transmită administratorului informaţii privind activele fondurilor de pensii administrate privat;

f) să îndeplinească instrucţiunile administratorului, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare legislaţiei în vigoare, ori actele constitutive ale acestuia;

g) să transmită Comisiei informaţiile şi raportările privind activele fondului de pensii, în condiţiile şi la termenele stabilite prin normele acesteia.

Activele fondului de pensii nu pot face obiectul executării silite a depozitarului şi nici al unei tranzacţii.

Depozitarul este responsabil faţă de administrator, participanţi şi beneficiari în privinţa oricărui prejudiciu suferit de aceştia ca rezultat al neîndeplinirii obligaţiilor sau al îndeplinirii necorespunzătoare a acestora. Depozitarul nu poate fi exonerat de răspundere şi răspunderea sa nu poate fi limitată prin încredinţarea obligaţiilor sale unei alte entităţi, sub sancţiunea nulităţii actelor juridice în cauză.

Depozitarul poate păstra activele mai multor fonduri de pensii, cu condiţia de a evidenţia operaţiunile şi înregistrările fiecărui fond de pensii separat de ale sale proprii şi de cele ale celorlalte fonduri de pensii.

b) Auditorul financiar

Situaţiile financiar-contabile ale oricărei entităţi supuse autorizării, supravegherii şi controlului Comisiei, conform prevederilor prezentei legi, trebuie să fie auditate de persoane fizice sau juridice, persoane active, membre ale Camerei Auditorilor Financiari din România.

În exercitarea atribuţiilor sale, auditorul financiar întocmeşte un raport de audit financiar, în conformitate cu standardele de audit şi cu normele profesionale emise de Camera Auditorilor Financiari din România. Raportul de audit financiar al fondului de pensii nu poate fi întocmit de acelaşi auditor financiar mai mult de 5 ani consecutivi.

Auditorul financiar nu poate delega răspunderea privind activitatea specifică. Încredinţarea executării anumitor obligaţii către un terţ nu exonerează de răspundere auditorul financiar.

Cheltuielile privind activitatea de audit financiar a administratorului se suportă de către acesta, iar cele privind activitatea de audit financiar a fondului de pensii sunt cheltuieli de exploatare, care se suportă din fondul respectiv.

c) Agenţii de marketing

Activitatea de marketing a fondului de pensii este condusă de administrator.

Obţinerea acordului de aderare se face direct de către administrator sau indirect, prin agenţi de marketing. Prin urmare, agentul de marketing al fondului de pensii este o persoană fizică sau juridică mandatată de administrator să obţină acordul de aderare a participanţilor. Deşi agentul de marketing îşi desfăşoară activitatea în temeiul autorizaţiei emisă de către Comisie (sau, după caz, avizului), administratorul este răspunzător pentru recrutarea, instruirea, monitorizarea şi plata agenţilor de marketing.

Agentul de marketing are următoarele atribuţii:

a) prezintă potenţialului participant aspectele relevante ale fondului de pensii;

b) obţine acordul de aderare a participantului la fondul de pensii;

c) transmite administratorului actul de aderare semnat de participant, în original, în termen de 5 zile calendaristice de la semnarea acestuia.

Activitatea agentului de marketing se desfăşoară pe bază de comision suportat de administrator.

Administratorului, agenţilor de marketing şi persoanelor afiliate acestora le este interzis:

a) să transmită informaţii false, înşelătoare sau care pot crea o impresie falsă despre fondul de pensii şi administratorul acestuia;

b) să facă afirmaţii sau previziuni despre evoluţia unui fond de pensii altfel decât în forma şi modul prevăzute în normele Comisiei;

c) să ofere beneficii colaterale[60] în scopul de a convinge o persoană să adere la un fond de pensii sau să rămână participant la acesta;

d) să acorde foloase pentru facilitarea aderării potenţialilor participanţi.

 

ASPECTE SPECIFICE SISTEMULUI DE PENSII FACULTATIVE

Sistemul de pensii facultative este reglementat de Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative. Din perspectiva organizării şi funcţionării sistemului de pensii facultative se aplică, mutatis mutandis, aceleaşi principii şi reguli analizate la sistemul pensiilor administrate privat (obligatorii).

În cele ce urmează vom sublinia doar câteva din aspectele specifice sistemului de pensii facultative.

1. Participanţi şi contribuţii

Participantul la un fond de pensii facultative este angajatul, funcţionarul public sau persoana autorizată să desfăşoare o activitate independentă, potrivit legii, persoana care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care este numită în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, membrul unei societăţi cooperative potrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, precum şi altă persoană care realizează venituri din activităţi profesionale sau agricole, care aderă la un fond de pensii facultative şi care contribuie sau/şi în numele căreia s-au plătit contribuţii la un fond de pensii facultative şi are un drept viitor la o pensie facultativă.

Aderarea la un fond de pensii facultative este o opţiune individuală. Conform legii, actul individual de aderare este un contract scris, încheiat între persoana fizică şi administrator; acest contract relevă acordul persoanei la contractul de societate civilă şi la prospectul schemei de pensii facultative, precum şi faptul că această persoană a primit o copie a acestor documente şi a acceptat conţinutul acestora[61]. Administratorul nu poate refuza semnarea actului individual de aderare nici unei persoane care are dreptul de a participa la această schemă de pensii facultative.

Contribuţiile la un fond de pensii facultative se stabilesc conform regulilor acelei scheme de pensii facultative, se reţin şi se virează de către angajator sau, după caz, de către participant, odată cu contribuţiile de asigurări sociale obligatorii, în contul fondului de pensii specificat în actul individual de aderare.

Contribuţia la un fond de pensii facultative poate fi de până la 15% din venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia al persoanei care aderă la un fond de pensii facultative[62]. Această contribuţie poate fi împărţită între angajat şi angajator potrivit prevederilor stabilite prin contractul colectiv de muncă sau, în lipsa acestuia, pe baza unui protocol încheiat cu reprezentanţii angajaţilor.

Angajatorul constituie şi virează lunar contribuţia datorată de fiecare angajat care a aderat la un fond de pensii facultative, pe baza unui exemplar al actului individual de aderare la prospectul schemei de pensii facultative încheiat cu un administrator. În cazul nevirării la termen a contribuţiilor se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere. Acestea sunt calculate de administrator, în conformitate cu reglementările în vigoare referitoare la obligaţiile bugetare. Administratorul este obligat să notifice angajatorului, Comisiei şi participantului neîndeplinirea obligaţiei faţă de fondul de pensii facultative.

Participanţii pot, în orice moment, să modifice, să suspende sau să înceteze contribuţiile la un fond de pensii facultative, înştiinţând în scris administratorul şi angajatorul, după caz, cu cel puţin 30 de zile calendaristice înainte de data suspendării sau încetării contribuţiilor.

Dacă un participant încetează plata contribuţiei, acesta îşi păstrează drepturile, conform regulilor schemei de pensii facultative, cu excepţia cazului în care a solicitat un transfer de lichidităţi băneşti către alt fond de pensii facultative.

Participantul la un fond de pensii facultative din România, care a fost detaşat într-o altă ţară, are dreptul la continuarea plăţii contribuţiilor la acel fond pe durata detaşării sale. În cazul schimbării locului de muncă, a domiciliului sau a reşedinţei în altă ţară, stat membru al Uniunii Europene ori aparţinând Spaţiului Economic European, participantul şi beneficiarul păstrează dreptul la pensia facultativă câştigată în cadrul schemelor de pensii facultative din România şi aceasta se plăteşte în acel stat, în cuantumul rămas după scăderea tuturor taxelor şi cheltuielilor aferente plăţii.

Participantul este proprietarul activului personal din contul său. Ca şi în cazul sistemului de pensii obligatorii, activul personal este insesizabil, neputând face obiectul nici unei măsuri de executare silită, nu poate fi gajat sau cesionat, şi nu poate fi folosit pentru acordarea de credite sau pentru a garanta credite (sub sancţiunea nulităţii).

În mod similar sistemului de pensii private obligatorii, contribuţiile se colectează pe baza codului numeric personal în conturile individuale ale participanţilor. Contribuţiile şi transferul de lichidităţi băneşti la un fond de pensii facultative se convertesc în unităţi de fond în maximum două zile lucrătoare de la data încasării acestora. Valoarea iniţială a unei unităţi de fond este de 10 lei (RON).

2. Plata pensiilor facultative

Activul personal poate fi folosit numai pentru obţinerea unei pensii facultative. Dreptul la pensia facultativă se deschide, la cererea participantului, cu îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative:

a) participantul a împlinit vârsta de 60 de ani;

b) au fost plătite minimum 90 de contribuţii lunare;

c) activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei facultative minime prevăzute prin normele adoptate de Comisie.

Cu titlu de excepţie, dacă participantul nu a plătit minimum 90 de contribuţii lunare sau activul personal nu este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei facultative minime, atunci acesta va primi suma existentă în contul său ca plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, la alegerea sa.

De asemenea, în cazul în care participantul beneficiază de pensie de invaliditate pentru afecţiuni care nu mai permit reluarea activităţii, definite potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, acesta poate obţine:

1. suma existentă în contul său ca plată unică sau plăţi eşalonate în rate pe o durată de maximum 5 ani, dacă activul personal nu este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei facultative minime;

2. o pensie facultativă ale cărei condiţii şi termene sunt stabilite prin lege specială privind organizarea şi funcţionarea sistemului de plată a pensiilor reglementate şi supravegheate de Comisie, dacă activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei facultative minime;

O altă situaţie particulară care poate interveni este decesul participantului. În acest caz sunt reglementate mai multe situaţii:

a) dacă decesul participantului a survenit înainte de depunerea cererii pentru obţinerea unei pensii facultative, suma din cont se plăteşte beneficiarilor, în condiţiile şi în cuantumul stabilite prin actul individual de aderare şi prin actul de succesiune;

b) dacă decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la pensia facultativă, sumele aferente se plătesc către persoana nominalizată;

c) dacă decesul participantului a survenit după deschiderea dreptului la pensia facultativă şi acesta nu a ales un tip de pensie facultativă cu componenta de supravieţuitor, sumele aferente se plătesc beneficiarilor (moştenitorii participantului, determinaţi potrivit regulilor dreptului comun în materie - Codul civil).

Securitatea şi sănătatea în muncă

 

1. Noţiuni generale

Dispoziţiile Codului muncii privind sănătatea şi securitatea în muncă se completează cu dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă), ale contractelor colective de muncă aplicabile, precum şi cu normele şi normativele de sănătate şi securitate în muncă.

Dispoziţiile legale privind sănătatea şi securitatea în muncă sunt imperative şi se aplică în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private, angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor.

În principiu, normele şi normativele de sănătate şi securitate în muncă pot stabili: a) măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor; b) măsuri de protecţie a muncii, specifice pentru anumite profesii sau anumite activităţi; c) măsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitor categorii de personal; d) dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor organisme speciale de asigurare a securităţii şi sănătăţii în muncă.

Securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă un ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de muncă.

Accidentul de muncă vizează vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces.

Boala profesională este afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.

Angajatorul (în sens larg, de beneficiar al muncii prestate) are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă şi să asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi boli profesionale, în condiţiile legii. Dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu îl exonerează de răspundere în acest domeniu.

Obligaţiile salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduce atingere responsabilităţii angajatorului. Măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă nu pot să determine, în nici un caz, obligaţii financiare pentru salariaţi (lucrători).

2. Obligaţiile angajatorilor

În cadrul propriilor responsabilităţi angajatorul este obligat să ia toate măsurile necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a organizării sănătăţii şi securităţii în muncă.

La adoptarea şi punerea în aplicare a acestor măsuri trebuie să se ţină seama de următoarele principii generale de prevenire: a) evitarea riscurilor; b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; c) combaterea riscurilor la sursă; d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii; e) luarea în considerare a evoluţiei tehnicii; f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin periculos; g) planificarea prevenirii; h) adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie individuală; i) aducerea la cunoştinţă salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.

Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă. În cuprinsul regulamentelor interne trebuie prevăzute în mod obligatoriu reguli privind securitatea şi sănătatea în muncă. În elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă angajatorul este obligat să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească, în conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/sau fiecărei funcţii.

Angajatorul are obligaţia să organizeze instruirea angajaţilor săi în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Instruirea se realizează periodic, prin modalităţi specifice stabilite de comun acord de către angajator, împreună cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor. Această instruire se realizează obligatoriu în cazul noilor angajaţi, al celor care îşi schimbă locul de muncă sau felul muncii şi al celor care îşi reiau activitatea după o întrerupere mai mare de 6 luni. În toate aceste cazuri instruirea se efectuează înainte de începerea efectivă a activităţii. Instruirea este obligatorie şi în situaţia în care intervin modificări ale legislaţiei în domeniu, la executarea unor lucrări speciale şi în alte cazuri.

Angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate. Dacă nu se pot organiza activităţile de prevenire şi cele de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la servicii externe[63].

Conform art. 177 din Codul muncii locurile de muncă trebuie să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea şi sănătatea salariaţilor. Angajatorul trebuie să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor. Angajatorul răspunde pentru asigurarea condiţiilor de acordare a primului ajutor în caz de accidente de muncă, pentru crearea condiţiilor de preîntâmpinare a incendiilor, precum şi pentru evacuarea salariaţilor în situaţii speciale şi în caz de pericol iminent.

Angajaţii au dreptul, fără ca acest lucru să atragă consecinţe asupra lor, de a sesiza Inspecţia Muncii, asigurătorul sau comitetele de sănătate şi securitate în muncă asupra neluării de către angajator a unor măsuri de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

3. Obligaţiile lucrătorilor

Fiecare lucrător trebuie să îşi desfăşoare activitatea, în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă.

4.  Comitetul de securitate şi sănătate în muncă

Conform dispoziţiilor art. 179-181 din Codul muncii, la nivelul fiecărui angajator persoană juridică din sectorul public, privat sau cooperatist, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României, dacă acesta are încadraţi cel puţin 50 de salariaţi, este obligatorie constituirea unui comitet de securitate şi sănătate în muncă, cu scopul de a asigura implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în domeniul protecţiei muncii.

În cazul în care condiţiile de muncă sunt grele, vătămătoare sau periculoase, inspectorul de muncă poate cere înfiinţarea acestor comitete şi pentru angajatorii la care sunt încadraţi mai puţin de 50 de salariaţi. În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă. Numărul acestora se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă coordonează măsurile de securitate şi sănătate în muncă şi în cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, pe o durată mai mare de 3 luni.

În situaţia în care nu se impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate în muncă, atribuţiile specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de responsabilul cu protecţia muncii numit de angajator.

5. Protecţia salariaţilor prin servicii medicale

Potrivit prevederilor art. 182 din Codul muncii, angajatorii au obligaţia să asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii. Serviciul medical de medicină a muncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau un serviciu asigurat de o asociaţie patronală.

Medicul de medicină a muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de muncă încheiat cu un angajator sau cu o asociaţie patronală. Durata muncii prestate de medicul de medicină a muncii se calculează în funcţie de numărul de salariaţi ai angajatorului, potrivit legii. Medicul de medicină a muncii este independent în exercitarea profesiei sale. Sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii constau în: a) prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale; b) supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi sănătate în muncă; c) asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la angajarea în muncă, cât şi pe durata executării contractului individual de muncă.

În vederea realizării sarcinilor ce îi revin medicul de medicină a muncii poate propune angajatorului schimbarea locului de muncă sau a felului muncii unor salariaţi, determinată de starea de sănătate a acestora.

Medicul de medicină a muncii este membru de drept în comitetul de securitate şi sănătate în muncă.

Conform art. 186 din Codul muncii, medicul de medicină a muncii stabileşte în fiecare an un program de activitate pentru îmbunătăţirea mediului de muncă din punct de vedere al sănătăţii în muncă pentru fiecare angajator. Elementele programului sunt specifice pentru fiecare angajator şi sunt supuse avizării comitetului de securitate şi sănătate în muncă.

6. Infracţiuni

Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională[64], constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă.

Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă.

 

Asigurările pentru accidente de muncă şi boli profesionale

Sediul materiei: Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

1. Aspecte generale.

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale reprezintă o asigurare de persoane, face parte din sistemul de asigurări sociale, este garantată de stat şi cuprinde raporturi specifice prin care se asigură protecţia socială a salariaţilor împotriva diminuării sau pierderii capacităţii de muncă şi decesului acestora ca urmare a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale garantează un ansamblu de servicii şi prestaţii în beneficiul persoanelor asigurate, în vederea:

a) promovării sănătăţii şi a securităţii în muncă şi prevenirii accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;

b) diminuării şi compensării consecinţelor accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale.

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale are următoarele obiective:

a) prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;

b) reabilitarea medicală şi socioprofesională a asiguraţilor, victime ale accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale, precum şi recuperarea capacităţii de muncă a acestora;

c) acordarea de prestaţii în bani pe termen lung şi scurt, sub formă de indemnizaţii şi alte ajutoare, în condiţiile prevăzute de lege.

Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale se fundamentează pe următoarele principii:

a) asigurarea este obligatorie pentru toţi cei ce utilizează forţă de muncă angajată cu contract individual de muncă;

b) riscul profesional este asumat de cei ce beneficiază de rezultatul muncii prestate;

c) constituirea resurselor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale din contribuţii diferenţiate în funcţie de risc, suportate de angajatori sau de persoanele fizice care încheie asigurare, potrivit prevederilor legale;

d) creşterea rolului activităţii de prevenire în vederea reducerii numărului accidentelor de muncă şi al bolilor profesionale;

e) solidaritatea socială, prin care participanţii la sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea, diminuarea sau eliminarea riscurilor prevăzute de lege;

f) asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pentru beneficiarii drepturilor prevăzute de lege;

g) asigurarea transparenţei în utilizarea fondurilor;

h) repartiţia fondurilor în conformitate cu obligaţiile ce revin sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

Prin asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale răspunderea civilă a persoanei fizice sau juridice pentru prestaţiile prevăzute de lege şi pentru care s-a plătit contribuţia de asigurare este preluată de asigurător.

În situaţia în care se face dovada unor prejudicii care nu sunt acoperite prin prevederile Legii nr. 346/2002, în mod subsidiar şi complementar, intră în funcţiune răspunderea civilă, potrivit dreptului comun.

2. Raporturile de asigurare şi riscurile asigurate

Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale are calitatea de asigurător, iar atribuţiile specifice de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se exercită de casele teritoriale de pensii.

Sunt asigurate obligatoriu prin efectul legii;

a) persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum şi funcţionarii publici;

b) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti;

c) şomerii, pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul cursurilor organizate potrivit legii;

d) ucenicii, elevii şi studenţii, pe toată durata efectuării practicii profesionale.

e) angajaţii români care prestează muncă în străinătate din dispoziţia angajatorilor români. 

f) cetăţenii străini sau apatrizii care prestează muncă pentru angajatori români, pe perioada în care au, potrivit legii, domiciliul sau reşedinţa în România.

În aceste cazuri, raporturile de asigurare se stabilesc între angajatori şi asigurător.

Se pot asigura, pe bază de contract individual de asigurare, persoanele care se află în una sau mai multe dintre următoarele situaţii:

a) asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari;

b) comanditaţi, administratori sau manageri;

c) membri ai asociaţiei familiale;

d) persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;

e) persoane angajate în instituţii internaţionale;

f) proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe agricole şi forestiere;

g) persoane care desfăşoară activităţi agricole în cadrul gospodăriilor individuale sau activităţi private în domeniul forestier;

h) membri ai societăţilor agricole sau ai altor forme de asociere din agricultură;

i) alte persoane interesate, care îşi desfăşoară activitatea pe baza altor raporturi juridice decât cele menţionate anterior.

În aceste cazuri, raporturile de asigurare se stabilesc direct între asiguraţi şi asigurător

Calitatea de asigurat se dobândeşte la data: încheierii contractului individual de muncă, stabilirii raporturilor de serviciu în cazul funcţionarilor publici, validării mandatului pentru persoanele care desfăşoară activităţi în funcţii elective, numirii în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, depunerii adeziunii în cazul membrilor cooperatori, începerii practicii profesionale pentru şomeri, ucenici, elevi şi studenţi sau încheierii contractului individual de asigurare, după caz.

În ceea ce priveşte contribuţiile de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, acestea sunt datorate, după caz, de către angajatori sau de către asiguraţi. În cazul în care din culpa angajatorului sau a persoanei asigurate pe bază de contract individual de asigurare nu s-a plătit contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, costul prestaţiilor şi al serviciilor de asigurare prevăzute de lege şi efectuate de către asigurător se recuperează de la angajator sau de la persoana asigurată pe bază de contract individual de asigurare.

Riscurile asigurate în condiţiile Legii nr. 346/2002 sunt accidentele de muncă şi bolile profesionale definite în conformitate cu prevederile Legii privind sănătatea şi securitatea în muncă.

Asiguraţii sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:

a) reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;

b) reabilitare şi reconversie profesională;

c) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;

d) indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă şi indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;

e) compensaţii pentru atingerea integrităţii;

f) despăgubiri în caz de deces;

g) rambursări de cheltuieli.

3. Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale

Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli profesionale se realizează prin secţiile de asigurări sociale sau, după caz, prin completele specializate pentru asigurări sociale, constituite la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel.

În primă instanţă tribunalele soluţionează litigii privind:

a) modul de calcul al contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale, precum şi majorarea sau micşorarea cotei de contribuţie;

b) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de accidente de muncă şi boli profesionale;

c) încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului;

d) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale;

e) modul de stabilire şi de plată a prestaţiilor şi serviciilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale;

f) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor, încheiate conform prevederilor Legii nr. 346/2002;

g) orice alte decizii ale asigurătorului.

Competenţa teritorială este plasată, ca regulă, în raport de domiciliul pârâtului. În cazul în care obiectul litigiului îl formează o contestaţie împotriva CNPAS sau caselor teritoriale de pensii, competenţa teritorială revine tribunalului în a cărui rază se află domiciliul sau sediul reclamantului.

Împotriva hotărârii tribunalului se poate face doar recurs, la curtea de apel competentă.

Acţiunile în instanţă şi toate actele procedurale în legătură cu litigiile având ca obiect drepturi sau obligaţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

Concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate

Sediul materiei: O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.

În sistemul asigurărilor sociale de sănătate au calitatea de asiguraţi şi beneficiari de concedii medicale şi indemnizaţii corespunzătoare, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României, următoarele categorii de persoane fizice:

A. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau în baza raportului de serviciu;

B. persoanele care desfăşoară activităţi în funcţii elective sau sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile legii, cu ale persoanelor prevăzute la lit. A;

C. persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii.

D. persoanele care sunt:

a) asociaţi, comanditari sau acţionari;

b) administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare ori de management;

c) membri ai asociaţiei familiale;

d) autorizate să desfăşoare activităţi independente.

e) persoane care încheie un contract de asigurări sociale pentru concedii şi indemnizaţii pentru maternitate şi concedii şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav.

Concediile medicale şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, la care au dreptul asiguraţii sunt:

a) concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii;

b) concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, exclusiv pentru situaţiile rezultate ca urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale;

c) concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;

d) concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;

e) concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.

Dreptul la concediile şi indemnizaţiile arătate mai sus este condiţionat de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate destinată suportării acestor indemnizaţii şi, de regulă, de existenţa unui stagiu de cotizare distinct specificat prin dispoziţii legale pentru fiecare situaţie în parte.

ASISTENŢA SOCIALĂ

1. Aspecte generale

Prin Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială se reglementează organizarea, funcţionarea şi finanţarea sistemului naţional de asistenţă socială în România.

Conform art. 2, sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă[65] intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.

Asistenţa socială cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale[66], creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune socială[67].

Scopul reglementării cadru este de a crea condiţiile necesare implementării măsurilor şi acţiunilor sociale pentru garantarea dreptului fiecărei persoane aflate într-o situaţie de nevoie socială, datorată unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, de a beneficia de servicii sociale şi prestaţii sociale.

Principiile generale care stau la baza organizării şi funcţionării sistemul de asistenţă socială sunt următoarele:

a) universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială în condiţiile prevăzute de lege;

b) respectarea demnităţii umane, potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;

c) solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea coeziunii sociale;

d) parteneriatul, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, instituţiile de drept public şi privat, structurile asociative, precum şi instituţiile de cult recunoscute de lege cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;

e) subsidiaritatea, potrivit căruia, în situaţia în care persoana sau familia nu îşi poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală şi structurile ei asociative şi, complementar, statul;

f) participarea beneficiarilor, potrivit căruia beneficiarii măsurilor şi acţiunilor de asistenţă socială contribuie activ la procesul de decizie şi de acordare a acestora;

g) transparenţa, potrivit căruia se asigură creşterea gradului de responsabilitate a administraţiei publice centrale şi locale faţă de cetăţean, precum şi stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;

h) nediscriminarea, potrivit căruia accesul la drepturile de asistenţă socială se realizează fără restricţie sau preferinţă faţă de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenenţă politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop ori ca efect restrângerea folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

2. Dreptul la asistenţă socială

Dreptul la asistenţă socială este garantat, în condiţiile legii, pentru toţi cetăţenii români care au domiciliul sau reşedinţa în România, fără nici un fel de discriminare. Cetăţenii altor state, apatrizii, precum şi orice altă persoană care a dobândit o formă de protecţie şi care are domiciliul sau reşedinţa în România au dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legislaţiei române şi ale acordurilor şi tratatelor la care România este parte.

Drepturile la asistenţă socială se acordă la cerere sau din oficiu, iar serviciile sociale şi prestaţiile sociale se acordă în funcţie de situaţia persoanei sau familiei.

3. Serviciile sociale

Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale ale persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor, în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate ori dependenţă, pentru creşterea calităţii vieţii şi promovarea coeziunii sociale; serviciile sociale se pot organiza în forme diverse, stabilite prin nomenclatorul serviciilor sociale.

Serviciile sociale sunt organizate într-un sistem flexibil, multidisciplinar şi coordonat şi pot fi furnizate în sistem integrat cu serviciile de sănătate, învăţământ, locuire, ocupare a forţei de muncă şi altele asemenea, în funcţie de complexitatea situaţiei.

Serviciile sociale pot fi servicii primare şi servicii specializate.

Serviciile sociale primare sunt măsuri şi acţiuni de proximitate şi prevenţie acordate în comunitate, în scopul identificării şi limitării situaţiilor de risc în care se poate afla la un moment dat persoana, familia sau grupul.

Serviciile sociale specializate sunt măsurile de suport şi asistenţă acordate de personal calificat şi specializat care au ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor persoanei ori familiei, aflată în situaţii specifice de vulnerabilitate sau de risc de excludere socială.

Furnizarea serviciilor sociale  se organizează într-un sistem descentralizat, la nivelul comunităţilor locale, pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale identificate, tipologiei potenţialilor beneficiari şi condiţiilor particulare în care aceştia se află.

Serviciile sociale sunt acordate de furnizori de servicii sociale care sunt persoane fizice sau juridice, de drept public ori privat. Furnizorii de servicii sociale şi serviciile sociale acordate se acreditează în condiţiile prevăzute de lege.

4. Prestaţiile sociale

Prestaţiile sociale sunt măsuri de redistribuţie financiară destinate persoanelor sau familiilor care întrunesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de lege.

Statul acordă prestaţiile sociale prin autorităţile administraţiei publice centrale sau locale, în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare. Prestaţiile sociale se acordă în bani sau în natură, din bugetul de stat ori, după caz, din bugetul local.

Prestaţiile sociale reprezintă transferuri financiare şi cuprind: alocaţii familiale, ajutoare sociale, indemnizaţii şi facilităţi.

a) Alocaţiile familiale se acordă familiilor şi au în vedere naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor.

b) Ajutoarele sociale se acordă persoanelor sau familiilor aflate în dificultate şi ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime de viaţă, evaluate prin anchetă socială[68], precum şi prin alte instrumente specifice.

c) Indemnizaţiile şi facilităţile se acordă persoanelor pentru favorizarea incluziunii sociale şi asigurării unei vieţi autonome; indemnizaţiile cu caracter reparatoriu se acordă persoanelor şi, după caz, familiilor acestora, care au suferit daune în urma unor evenimente socio-politice sau legate de catastrofe şi calamităţi naturale, recunoscute prin lege.

Principalele criterii pe baza cărora se acordă prestaţiile sociale sunt următoarele:

a) evaluarea contextului familial;

b) veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia;

c) condiţiile de locuire;

d) starea de sănătate şi gradul de dependenţă.

            5. Organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială

Statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, îşi asumă responsabilitatea de realizare a măsurilor şi acţiunilor prevăzute în actele normative privind prestaţiile sociale şi serviciile sociale. În acest context, asistenţa socială se finanţează, în principal, din fonduri alocate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, iar finanţarea serviciilor sociale din sursele publice se face pe principiile concurenţei şi al eficienţei.

Realizarea măsurilor şi acţiunilor de asistenţă socială se poate face direct, prin instituţii şi autorităţi publice, sau indirect, prin contractarea serviciilor sociale de către autorităţile administraţiei publice centrale sau locale.

5.1. Administraţia publică centrală

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse este autoritatea publică centrală care elaborează politica de asistenţă socială şi promovează drepturile familiei, copilului, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap şi ale oricăror alte persoane aflate în nevoie.

Observatorul Social este o instituţie publică cu personalitate juridică, ce funcţionează ca organ de specialitate în directa coordonare a Ministerului Muncii. Observatorul Social are drept scop eficientizarea procesului de elaborare şi implementare a politicilor sociale la nivel naţional.

Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale este înfiinţată ca organ de specialitate cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, cu scopul creării unui sistem unitar privind administrarea procesului de acordare a prestaţiilor sociale. Agenţia Naţională pentru Prestaţii Sociale îşi desfăşoară activitatea prin structuri organizate în fiecare municipiu, reşedinţă de judeţ, precum şi în municipiul Bucureşti.

Inspecţia Socială este înfiinţată ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse. Inspecţia Socială are în subordine 8 inspectorate sociale regionale cu personalitate juridică, iar în cadrul fiecărei inspecţii regionale sunt organizate compartimente judeţene de inspecţie socială, fără personalitate juridică[69].

Inspecţia Socială are ca scop controlul implementării legislaţiei în domeniu, precum şi inspectarea activităţii instituţiilor publice şi private, responsabile cu furnizarea prestaţiilor şi serviciilor sociale[70].

Inspecţia Socială îndeplineşte, printre altele, următoarele funcţii cu caracter general:

- de autoritate de stat, prin care se asigură exercitarea controlului aplicării unitare şi respectării reglementărilor în domeniul său de activitate, precum şi al funcţionării inspectoratelor regionale;

- de comunicare, care are drept scop relaţionarea permanentă cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi cu persoanele fizice şi juridice supuse activităţii de inspecţie, informarea acestora şi a cetăţenilor asupra modului cum se respectă drepturile sociale stabilite prin lege;

- de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român şi al Guvernului României, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate.

În îndeplinirea scopului său, Inspecţia Socială are şi următoarele funcţii specifice:

a) de control, prin care se realizează verificarea respectării drepturilor sociale ale cetăţenilor şi a prevederilor legale în domeniu, a modului de asigurare, administrare şi gestionare a prestaţiilor şi serviciilor sociale şi a fondurilor destinate asistenţei sociale, precum şi a performanţei furnizorilor şi a calităţii serviciilor sociale;

b) de evaluare, prin care se analizează impactul politicilor şi procedurilor publice implementate în domeniul prestaţiilor şi serviciilor sociale, în vederea stabilirii de diagnostice şi elaborării de propuneri şi recomandări de îmbunătăţire a cadrului legal şi instituţional, precum şi de eficientizare a alocărilor bugetare necesare dezvoltării sistemului naţional de asistenţă socială;

c) de consiliere, prin care se acordă autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale şi persoanelor fizice şi juridice publice sau private cu atribuţii în domeniul asistenţei sociale îndrumări şi recomandări în vederea derulării în bune condiţii a activităţii şi a perfecţionării acestora şi prevenirii faptelor de încălcare a prevederilor legale.

În realizarea funcţiilor şi atribuţiilor sale, Inspecţia Socială cooperează cu ministere, alte instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale, organisme private, reprezentanţi ai partenerilor sociali şi, după caz, poate contracta, în condiţiile legii, serviciile unor experţi sau ale unor organisme specializate.

5.2. Administraţia publică locală

Pentru asigurarea aplicării politicilor sociale în domeniul protecţiei copilului, familiei, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi altor persoane, grupuri sau comunităţi aflate în nevoie socială, autorităţile administraţiei publice locale înfiinţează şi organizează servicii publice de asistenţă socială.

În subordinea consiliilor judeţene, consiliilor locale ale municipiilor, oraşelor şi comunelor este organizat serviciul public de asistenţă socială. Acest serviciu are atribuţii specifice, generale sau particulare, în funcţie de tipul şi nivelul autorităţii de care aparţine.

---

[1] Consiliul Europei: “Short Guide: Coordination of Social Security in the Council of Europe”, draft, CSCR (2003) 2 Rev 1, septembrie 2003.

[2] Non-ideologică, descarcată de continuturi doctrinare, abordarea pragmatica pune accentul pe rezolvarea tehnica, punctuala, a problemelor sociale.

[3] Denumirea ,,Welfare State" este relativ recenta, fiind legata de perioade anilor '40, de Marea Britanie si de numele economistilor J.M.Keynes şi  W.H.Beveridge. Ulterior, autorii francezi au completat lista sinonimelor pentru noul sistem care se nastea: statul-providenta (l'etat-providence) sau asistential. În fine, autorii germani, mult mai reticenti în a atribui denumiri entuziaste (în special dupa frenezia care marcase perioada de vârf a nazismului) s-au limitat la a aprecia acest model drept ,,stat social", utilizând mai putin termenul de stat al bunastarii (Wohlfahrtsstaat). În Statele Unite domina interpretarea republicana, conceptul de Workfare conditionând beneficiile sociale de munca.

[4] Neoliberalii privesc cu scepticism sistemul pe care se bazează Europa socială, deşi au creat şi ei sisteme asemănătoare, la o scară mai redusă. Numai libertarienii nu acceptă nici o intervenţie, invocând două motive: 1) piaţa liberă creează prosperitate; 2) WS ar încuraja lenea şi inactivitatea indivizilor, fiindcă oferă drepturi, fără să impună şi obligaţii. Nimeni nu pune în discuţie primul aspect, economia Europei sociale se bazează pe capitalism, iar în statele nordice, începând din 1857 (Danemarca), politica industrială a fost ultraliberală.

[5] Acest tipar al bunastarii sociale are o identitate bine conturata (,,The German Middle Way") facându-se remarcat printr-o continuitate impresionanta, stabilitate si coerenta istorica, rezistenta la presiuni economice si politice, eficienta sociala si profitabilitate financiara pe termen lung. Acest sistem a rezistat cu modificari minime (de ordin tehnic, nu principial) unor socuri istorice si unor perioade de mari transformari politice (Republica de la Weimar, national-socialismul si dezastrul din timpul razboiului, reconstructuia sub influenta planului american Marshall, unificarea din 1990).

[6] Desi Germania este divizata din punct de vedere confesional între catolici si protestanti, putem afirma ca în privinta politicii bunastarii dominanta este doctrina sociala a Bisericii Catolice, având ca vehicule politice traditionale Uniunea Crestin-Democrata (CDU) si corespondentul sau bavarez, Uniunea Crestin-Sociala (CSU).

[7] Inclusiv Suveranul Pontif a subliniat în repetate rânduri în anii '80 si '90 ca interferenta exesiva a statului priveaza familia si comunitatile locale de functiile lor ,,naturale", reiterând principiul subsidiaritatii ca pe un raspuns considerat optim, atât la abuzurile regimurilor totalitare cât si la reactia contrarie, de sustragere cvasi-totala a statului promovata de curentul Noii Drepte în anii '80. Societatea si ordinea subsidiara ar corespunde asadar situatiei în care deciziile sunt adoptate cât mai jos posibil, cât mai aproape de nivelul cetateanului.

[8] Cât priveste notiunea de ,,liberalism", facem precizarea ca termenul este utilizat aici în întelesul european (continental), deci al unei politici de dreapta care promoveaza sectorul privat, piata libera si responsabilitatea individuala, corespunzând ,,republicanismului" american si ,,conservatorismului" britanic, în timp ce conotatia termenului ,,liberalism" în tarile de limba engleza este în prezent mai degraba a unei politici de stânga, cu accente progresiste, egalitariste si umaniste, corespunzând social-democratiei europene. A doua precizare importanta legata de terminologie este necesara pentru a clarifica si utilizarea ,,neo-liberalismului" tot într-o acceptiune de dreapta, non-keynesiana. Este stiut faptul ca pâna în anii '60 au existat proiectii de identificare doctrinara a keynesianismului cu liberalismul social si cu neo-liberalismul. Ulterior s-a revenit iar neo-liberalismul este înteles tocmai ca o replica viguroasa la principiile economiei politice, ale planificarii, redistributiei si interventiei de orice fel a statului în economie si implicit ca o revenire la principiile liberalismului clasic promovat într-un discurs modern si actualizat de Noua Dreapta. Aceste precizari terminologice sunt întotdeauna necesare atunci când se ia în discutie modelul liberal european în comparatie cu cel anglo-american, în dorinta de a risipi o posibila confuzie. În cazul particular al Marii Britanii, situatia este si mai complicata, având în vedere ca atât lordul William Henry Beveridge cât si economistul J.M.Keynes - fondatorii ideologiei statului bunastarii în Europa postbelica, model pe care astazi îl consideram în analize drept tipic ,,social-democrat" - erau membri ai Partidului Liberal englez.

    Referindu-se la acest paradox, ca liberalismul sa nu mai însemne libertati si responsabilitati individuale, piata si concurenta libera, capitalism si prosperitate prin initiativa particulara chiar ,,la el acasa" (în tarile de limba engleza), adica acolo unde s-a nascut si unde are cea mai adânca traditie, Milton Friedman afirma ,, .... din cauza degenerarii termenului de liberalism, ideile ce s-au format în trecut sub aceasta denumire sunt, în prezent, etichetate drept conservatoare [ ... ], astfel încât liberalismul a capatat în Statele Unite un înteles cu totul diferit de cel pe care îl avea în secolul XIX sau îl are astazi pe o mare parte a continentului european [ ... ]. Liberalul secolului XIX privea extinderea libertatii ca pe cea mai eficienta cale pentru promovarea bunastarii si egalitatii; liberalul secolului XX priveste bunastarea si egalitatea fie ca premise, fie ca alternative ale libertatii. În numele bunastarii si al egalitatii, liberalismul secolului XX a ajuns sa favorizeze o reînviere a acelor politici de interventie si de paternalism ale statului, împotriva carora lupta liberalismul clasic" (Friedman, 1995).

    Deci, pentru a încheia acest cadru introductiv, convenim ca sensul ,,liberalismului" (acelasi cu al neo-liberalismului) în cercetarea de fata este cel anti-keynesian, schitat de Hayek si Friedman si promovat în anii '80 de guvernarea conservatoare Thatcher si de administratia republicana Reagan. Acest model este bazat pe statul minimal, selectivitate sociala si exigente economice, pe stimularea performantelor individuale si acceptarea diferentelor rezultate în urma liberei concurente de pe piata.

[9] Jacques Fierens: “Droit et pauvrete: droits de l’homme, securite sociale, aide sociale”, Bruxelles, Bruylant, 1992. În Anglia, conflictul dintre regalitate şi biserică a determinat statul să-şi asume acest rol caritabil în 1601, prin legea sărăciei, care asigura asistenţă bolnavilor şi infirmilor.

[10] M. A. Lupu: “Planuri de securitate socială”, Bucureşti, Independenţa Economică, 1945

[11] Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882 - d. 12 aprilie 1945 ), a fost cel de-al treizeci şi doilea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1933 - 1945). Şi-a început cariera politică odată cu alegerea sa în senatul din New York ca democrat în anul 1910. Apoi a ocupat funcţia de guvernator al New York-ului între anii 1929 - 1933. Roosevelt şi-a realizat reputaţia ca un reformator progresiv, în tradiţia lui Theodore Roosevelt, vărul său, care a fost al 26-lea preşedinte al S.U.A. Prin decizia luată în decembrie 1941, de intrare în război a americanilor împotriva forţelor Axei, Roosevelt a contribuit decisiv la înfrângerea Germaniei lui Hitler. Politica externă promovată de el şi îndreptată către cooperare a pus bazele constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945.

[12] J. J. Dupeyroux: „Droit de la securite sociale” , în Jacques Fierens, op. cit.; Prof. Eichenhofer: “International Dimensions of Social Security Law”, ERASMUS Teaching Material, Jena, 1989.

[13] William Beverage, “Report on Social Insurance and Aliens Services”, 1942. Raportul a fost baza politicii postbelice de securitate socială în Marea Britanie; a stat la baza importanţei reforme a sistemului britanic de sănătate şi servicii speciale din 1948.

[14] Jos Berghman: „Basic concepts on social security in Europe”, Institute for Social Right of the Katholieke Universiteit Leuven, European Master in Social Security 2002-2003. Administratia Bismarck lanseaza în Germania anului 1883 primul program social concret mentionat în literatura de specialitate: asigurarile de boala si accident. Acest program fusese precedat de alte câteva masuri izolate si, chiar daca avea acoperire limitata si un caracter restrictiv de accedere la beneficii, constituie totusi prima încercare de institutionalizare a unui sistem de ,,despagubiri" pentru muncitorii industriali. Tocmai din acest motiv, programul german lansat de Bismarck are în primul rând o valoare simbolica.

[15] În modelul nordic, ideea de solidaritate are o natură impersonală, iar WS se bazează pe asistenţii sociali angajaţi de primării sau ministere. Aceştia decid, pe baza unor legi speciale, dacă unui cetăţean i se acordă sau nu un anumit drept (de exemplu, o anumită sumă de bani sau o locuinţă socială). Aşa se alcătuieşte, mai cu seamă în statele nordice, o relaţie particulară între indivizi şi stat, de solidaritate şi încredere reciprocă. S-ar putea pune întrebarea: este un individ liber dacă o altă persoană (un asistent social) decide în locul lui? (de exemplu, să urmeze o altă pregătire, să lucreze într-un alt domeniu). Dar cît de liberă va fi aceeaşi persoană, dacă familia sau patronul decide pentru el? Cînd e concediat la 6 luni după angajare şi în locul lui e luat altcineva pentru a plăti mai puţine taxe la stat.

    Cele mai dezvoltate WS sunt în Scandinavia unde să nu-ţi plăteşti datoriile este inimaginabil, fiindcă asta ar însemna pentru nordici „să-ţi furi singur căciula“. Sistemele variază mult de la stat la stat şi se bazează pe concepţii politice diferite. Pe scurt, există welfare state al ţărilor scandinave, bazat pe ideea de egalitate, unul francez, bazat pe ideea de solidaritate şi riscuri asumate în comun, şi altul al Germaniei, acolo unde Bismarck, un politician de dreapta, l-a fondat pe baze creştine (d.p.d.v structural, pe temei corporatist). Începutul organizării incipiente datează din 1803, cînd legea săracilor a fost adoptată în Danemarca. Actul normativ prevedea o instituţie, sub autoritatea regală, care „să asigure celor săraci mîncare, haine, un loc încălzit şi grijă pentru bolnavi“. În fiecare parohie, se organizau comitetele pentru săraci, formate din pastorul protestant, care era şi preşedintele comitetului, la care se adăugau doi mari proprietari, aleşi din aristocraţia rurală. Nimeni nu putea refuza să fie ales în comitet, participarea fiind o prestaţie obligatorie în faţa regelui. Totuşi, sistemul funcţiona greu, Danemarca era o ţară predominant rurală şi săracă, iar Hans Christian Andersen nu a scris Fetiţa cu chibrituri fiindcă era comunist, ci pentru că era impresionat de mizeria socială a compatrioţilor. În 1849, după „revoluţia paşnică“ de la Copenhaga, comitetele pentru săraci au intrat în sfera de acţiune a noilor „districte locale“, adică a primăriilor. Interesant de precizat că cei care beneficiau de această lege nu aveau drept de vot şi nici dreptul de a se căsători. Discriminarea avea raţiuni evidente, fapt care i-a făcut pe unii istorici danezi să considere că legea în cauză urmărea mai mult împiedicarea cerşitului, decît grija faţă de cei săraci. Apariţia, în anul 1870, a Partidului Social Democrat a însemnat al doilea pas enorm în construcţia statului bunăstării sociale, prin reuşita adoptării (în urma unui compromis cu Partidul Liberal – al fermierilor) legilor privind: asigurarea bănească a celor care se găsesc în imposibilitate de muncă (muncitori, mici meşteşugari), legea asistenţei bătrânilor şi modificări ale vechii legi a săracilor prin care s-au redat dreptul de vot şi cel la încheierea unei căsătorii, unor persoane cu handicap sau celor bătrâni. Reformele au continuat cu aceeaşi intensitate, atingându-se deja în 1933 un nivel de protecţie socială mulţumitor. Astăzi se poate vorbi de reforma SB, de privatizarea unui anumit procent din sistemul de pensie, de micşorarea ajutorului în caz de şomaj (în Danemarca acesta merge pînă la 90%) însă welfare state va rămâne marca centrală a Europei sociale.

[16] Drept consecinţă, dreptul securităţii sociale a fost definit în sistemul românesc de drept ca fiind acea ramură autonomă de drept public alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de asigurări sociale şi relaţiile de asistenţă socială.

[17] John Henry Richardson: „Economic and Financial Aspects of Social Security: An International Survey”, London, George Allen&Unwin, 1960. The New Encyclopaedia Britanica, vol.27, 1993 - conceptul de securitate sociala cuprinde ,,toate masurile colective stabilite prin legislatie pentru a mentine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un venit atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau în situatiile în care trebuie sa se faca fata unor cheltuieli sporite (de exemplu: cresterea copiilor sau plata îngrijirii medicale)". Mergând aproape în paralel cu dimensiunile statului bunastarii, securitatea sociala se largeste sau se îngusteaza conform cu modelul de politica sociala aplicat.

[18] Jacques Doublet, Georges Lavau: “Securite sociale”, Paris, Presses Universitaires de France, 1957

[19] J. Viaene: „Present Challenges for Social Security – Reforming Social Security, Starting from a New Conceptual Framework”, Brugge, Die Keure, 1990

[20] Konstantinos Kremalis: “Principles of International and European Social Securitz Law”, University of Athens, 1998, în cursul “European and International Social Security Law”, European Master in Social Security 2002 – 2003, Instituut voor Sociaal Recht of the Katholieke Universiteit Leuven, 2002

[21] În Preambulul Constituţiei franceze din 1946 se arăta: „Naţiunea asigură individului şi familiei condiţiile necesare dezvoltării. Ea garantează tuturor şi în special copilului, mamei şi lucrătorului vârstnic, protecţia sănătăţii, securitate materială, pauze de lucru şi concedii. Orice persoană care, datorită vârstei, stării sale fizice sau psihice, situaţiei economice se află în incapacitate de muncă are dreptul de a obţine de la colectivitate mijloace convenabile pentru existenţă.”

[22] În viziunea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, „întrucât statul este o asociaţie a cetăţenilor şi există pentru a le asigura acestora bunăstarea generală, promovarea securităţii sociale este atributul propriu al statului.” (ILO: „Approaches to Social Security”, Geneva, 1942).

[23] Statut al Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

[24] Lege nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă

[25] Statut al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate

[26] Lege nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.

[27] Ordonanţă de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.

[28] Lege nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale.

[29] Circa 19,2% din populaţia României are peste 60 de ani, iar în 2030, ponderea acestora va urca la 22%.  In prezent, vârsta de pensionare pentru femei este, in prezent, de 58 de ani si o luna, iar pentru bărbaţi, de 63 de ani si o luna. Vârstele de pensionare vor creste progresiv, astfel încât acestea vor ajunge, pana in martie 2015, la 60 si, respectiv, 65 de ani. De asemenea, legislaţia in vigoare prevede creşterea, pana in martie 2015, a limitei de vechime pentru pensionare cu drepturi depline la 30 de ani pentru femei si 35 de ani pentru bărbaţi. Legea pensiilor mai prevede ca minimul stagiului de cotizare la care sa se poată ieşi la pensie sa ajungă, pana in martie 2015, la 15 ani. In prezent, acesta este de 11 ani si doua luni, atât pentru femei, cat si pentru bărbaţi.

[30] Introducerea fondurilor de pensii din pilonul II va crea un deficit in bugetul asigurarilor sociale de stat de 0,1-0,2% din PIB in 2007, adica circa 150 de milioane de euro, în estimarea presedintelui Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP).

[31] Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza in termen de 13 ani de la data intrării in vigoare a legii, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi.

[32] Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza in termen de 13 ani de la data intrării in vigoare a legii.

[33] Atingerea stagiului complet de cotizare se va realiza in termen de 13 ani de la data intrării in vigoare a legii, prin creşterea acestuia, pornindu-se de la 25 de ani pentru femei şi de la 30 de ani pentru bărbaţi.

[34] La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate parţiale nu se au în vedere perioadele asimilate în care asiguratul a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar sau a îndeplinit anumite obligaţii militare, precum şi perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de invaliditate.

[35] În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş cuvenit soţului supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv 6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus.

    Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă şi de durata căsătoriei, dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei şi dacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie avut în vedere la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale.

    Soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani beneficiază de pensie de urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe ţară.

[36] Bilete de tratament balnear se pot acorda şi gratuit pentru anumite categorii de persoane expres arătate de lege (veterani de război ş.a.). În toate cazurile sunt vizate unităţile de tratament aflate în proprietatea Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.

[37] C.S.S.P.P. a fost înfiinţată prin O.U.G nr. 50/2005, aprobată prin Legea nr. 313/2005.

[38] Confuzia poate fi generată de faptul că denumirea administratorului conţine sintagma „fond de pensii” şi de faptul că sediul fondului de pensii este acelaşi cu cel al administratorului.

[39] Un administrator poate administra în România un singur fond de pensii.

[40] În cazul în care se constată scăderea numărului de participanţi şi menţinerea acestuia sub minimul legal, timp de un trimestru, Comisia retrage, prin decizie, autorizaţia unui fond de pensii.

[41] În cazul schimbării locului de muncă, domiciliului sau reşedinţei într-o altă ţară, participanţii pot opta între a plăti în continuare contribuţiile la un fond de pensii din România sau a plăti contribuţii la un alt fond de pensii aflat pe teritoriul ţării respective, dacă aceasta nu contravine legislaţiei acestei ţări.

[42] Modelul contractului-cadru de administrare conţine în mod obligatoriu următoarele elemente: a) părţile contractante; b) principiile schemei de pensii private; c) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante şi modalitatea de aplicare; d) modul de administrare a fondului de pensii; e) modalităţile de control al administratorului, exercitate de către auditori; f) obligaţiile de informare ale administratorului faţă de participanţi şi autorităţi; g) evidenţele administratorului referitoare la participanţi, contribuţii, investiţii şi pensii private; h) modalităţile specifice de constatare, reclamare şi remediere a deficienţelor; i) răspunderea contractuală a părţilor, incluzând şi sancţiunile ce pot fi aplicate; j) durata contractului de administrare, modalităţile de modificare şi încetare a contractului de administrare; k) informaţii privind depozitarul fondului de pensii.

[43] Conţinutul schemei de pensii private cuprinde în mod obligatoriu cel puţin următoarele elemente: a) denumirea şi sediul administratorului; b) condiţiile de eligibilitate a participanţilor pentru aderarea la schema de pensii private; c) modalitatea de împărţire între participanţi a sumelor rezultate din investirea activelor; d) principiile investiţionale ale schemei de pensii private; e) riscurile financiare, tehnice şi de altă natură implicate de schema de pensii private; f) natura şi distribuţia acestor riscuri; g) dreptul exclusiv de proprietate al participanţilor la schema de pensii private asupra sumei existente în conturile individuale; h) condiţiile începerii şi plăţii prestaţiilor private; i) condiţiile de acordare a prestaţiilor private în caz de invaliditate; j) nivelurile maxime ale comisioanelor suportate de fondul de pensii, defalcate pe categorii de comisioane; k) periodicitatea şi procedura de raportare a informaţiilor către participanţi; l) condiţiile şi procedurile de încetare a participării şi de transfer la un alt fond de pensii administrat privat.

[44] Cererea pentru autorizarea de constituire este însoţită de următoarele documente: a) proiectul actului constitutiv; b) dovada că fondatorii deţin resursele financiare necesare vărsării capitalului social, precum şi provenienţa acestora; c) cazierele judiciare şi cazierele fiscale ale fondatorilor; d) documente privind fondatorii, cu informaţii referitoare la statutul lor juridic, eventuala lor calitate de persoane afiliate, precum şi natura legăturilor dintre ei; e) documente din care să reiasă situaţia financiară a fondatorilor în ultimii 3 ani, auditate de un auditor financiar; f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a candidaţilor pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie, care să cuprindă toate deţinerile individuale şi deţinerile în legătură cu alte persoane implicate în orice societate comercială şi care reprezintă cel puţin 5% din capitalul social sau din drepturile de vot; g) documente privind candidaţii pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie, după caz, curriculum vitae datat şi semnat, care să specifice calificarea şi experienţa profesională, copia actului de identitate, copia diplomei de studii, un plan organizatoric şi financiar pentru următorii 5 ani, documentaţia referitoare la depozitarul fondului de pensii; h) cazierele judiciare şi fiscale ale candidaţilor pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie, dacă este cazul; i) proiectul regulamentului de organizare şi funcţionare a societăţii de pensii; j) dovada vărsării integrale şi în formă bănească a capitalului social; k) dovada plăţii taxei pentru cererea de autorizare de constituire.

Comisia aprobă cererea pentru autorizare de constituire dacă constată că sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) proiectul actului constitutiv şi planul organizatoric şi financiar pentru următorii 5 ani garantează gestiunea corectă şi prudentă a fondului de pensii; b) fondatorii nu au datorii către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale; c) calitatea acţionarilor şi a membrilor propuşi de consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie garantează gestiunea corectă şi prudentă a fondului de pensii; d) fondatorii, membrii propuşi pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie nu sunt în procedură de reorganizare judiciară sau de faliment şi nu au contribuit, direct sau indirect, la falimentul unor persoane juridice, după caz, şi nu au fost implicaţi în niciun fel de scandaluri financiare; e) membrii propuşi pentru consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie au onorabilitatea, pregătirea şi experienţa profesională necesare funcţiei pe care urmează să o îndeplinească; f) denumirea administratorului nu este de natură să inducă în eroare participanţii, potenţialii participanţi sau alte persoane; g) fondatorii fac dovada vărsării integrale şi în formă bănească a capitalului social; h) se face dovada achitării taxei pentru cererea de autorizare de constituire.

[45] În vederea obţinerii autorizaţiei de administrare, societatea de pensii depune la Comisie o cerere însoţită de următoarele documente: a) certificatul de înmatriculare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului; b) dovada vărsării sau a reîntregirii capitalului social, după caz; c) proiectul contractului de depozitare; d) proiectul de contract de societate civilă; e) declaraţia privind politica de investiţii; f) planul de afaceri pe 3 ani; g) proiectul prospectului schemei de pensii; h) dovada plăţii taxei pentru cererea de autorizare de administrare; i) orice alte documente şi informaţii suplimentare prevăzute în normele Comisiei.

[46] Acţionarii administratorului trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii: a) să dispună de o situaţie financiară stabilă, aptă să susţină entitatea în caz de necesitate; b) să justifice în mod satisfăcător provenienţa fondurilor destinate participaţiei la capitalul social; c) să furnizeze toate informaţiile necesare pentru identificarea relaţiilor de afiliere cu alte persoane; d) să fi funcţionat, în cazul acţionarilor persoane juridice, minimum 3 ani, cu excepţia celor rezultate în urma fuziunii sau a divizării unei alte persoane juridice care, înainte de fuziune sau divizare, a funcţionat minimum 3 ani.

[47] Cel puţin o treime din numărul membrilor consiliului de administraţie trebuie să fie licenţiaţi în ştiinţe economice sau juridice.

[48] În acest sens se impune ca aceştia să îndeplinească cel puţin următoarele cerinţe: a) să nu fi fost sancţionaţi de către autorităţi române sau străine din domeniul financiar cu interdicţia de a desfăşura activităţi în sistemul financiar sau, la data depunerii cererii de autorizare, cu interdicţia temporară de a desfăşura astfel de activităţi; b) să nu fi deţinut funcţia de administrator al unei societăţi comerciale române sau străine, aflată în curs de reorganizare judiciară sau declarată în stare de faliment, în ultimii 2 ani anteriori declanşării procedurii falimentului; c) să nu fi făcut parte din conducerea unei societăţi care nu şi-a respectat obligaţiile materiale şi financiare faţă de terţi la momentul încetării activităţii societăţii respective; d) să nu aibă cazier judiciar şi fiscal.

[49] Prin instrumente financiare se înţelege: a) valori mobiliare; b) titluri de participare la organismele de plasament colectiv; c) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv titluri de stat cu scadenţă mai mică de un an şi certificate de depozit; d) contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri; e) contracte forward pe rata dobânzii; f) swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni; g) opţiuni pe orice instrument financiar prevăzut la lit. a)-d), inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri; această categorie include şi opţiuni pe curs de schimb şi pe rata dobânzii; h) orice alt instrument admis la tranzacţionare pe o piaţă reglementată într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere la tranzacţionare pe o astfel de piaţă.

[50] Administratorul poate investi în instrumente financiare după cum urmează:

a) instrumente ale pieţei monetare, inclusiv conturi şi depozite în lei la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei instituţii de credit străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, fără să depăşească un procent mai mare de 20% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

b) titluri de stat emise de Ministerul Economiei şi Finanţelor din România, de state membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 70% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

c) obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei publice locale din România sau din statele membre ale Uniunii Europene ori aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 30% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

d) valori mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate din România, statele membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, în procent de până la 50% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

e) titluri de stat şi alte valori mobiliare, emise de state terţe, în procent de până la 15% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

f) obligaţiuni şi alte valori mobiliare, tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate, emise de autorităţile administraţiei publice locale din state terţe, în procent de până la 10% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

g) obligaţiuni şi alte valori mobiliare ale organismelor străine neguvernamentale, dacă aceste instrumente sunt cotate la burse de valori autorizate şi dacă îndeplinesc cerinţele de rating, în procent de până la 5% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

h) titluri de participare, emise de organisme de plasament colectiv în valori mobiliare din România sau din alte ţări, în procent de până la 5% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;

i) alte forme de investiţii prevăzute de normele Comisiei.

[51] Legea nr. 411/2004 impune şi alte restricţii. Astfel, activele fondului de pensii nu pot fi investite în: a) active care, potrivit legii, nu pot fi înstrăinate; b) active a căror evaluare este incertă, precum şi antichităţi, lucrări de artă, autovehicule şi altele asemenea; c) bunuri imobiliare; d) acţiuni, obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de administrator; e) orice alte active stabilite prin normele Comisiei.

De asemenea, activele fondului de pensii nu pot fi înstrăinate: a) administratorului sau auditorului; b) depozitarului; c) administratorului special; d) membrilor Consiliului Comisiei şi personalului Comisiei; e) persoanelor afiliate entităţilor prevăzute la lit. a)-d); f) oricăror alte persoane sau entităţi prevăzute prin normele Comisiei.

[52] Participantul (contribuabilul) nu se confundă cu plătitorul. Acesta din urmă este persoana fizică sau juridică care, după caz, reţine şi virează contribuţia individuală de asigurări sociale.

[53] Instituţia de evidenţă este instituţia care are ca atribuţie legală evidenţa asiguraţilor din sistemul public de pensii, respectiv Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale. Persoana care nu a aderat la un fond de pensii în termen de 4 luni de la data la care este obligată prin efectul legii este repartizată aleatoriu la un fond de pensii de către instituţia de evidenţă. Repartizarea aleatorie a persoanelor se efectuează direct proporţional cu numărul participanţilor unui fond de pensii la data efectuării repartizării.

[54] Cuantumul pensiei private minime este stabilit prin normele Comisiei.

[55] Participantul care a fost detaşat în altă ţară are dreptul la continuarea plăţii contribuţiilor la fondul de pensii din România, pe toată durata detaşării. În situaţia continuării plăţii contribuţiilor la un fond de pensii dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, lucrătorul detaşat în România şi angajatorul acestuia, după caz, vor fi exoneraţi de obligaţia de a contribui la un fond de pensii din România.

[56] Valoarea unităţii de fond este raportul dintre valoarea activului net al fondului de pensii la o anumită dată şi numărul total de unităţi ale fondului la aceeaşi dată.

[57] În situaţia în care există neconcordanţe între administrator şi depozitar privind valoarea activului net şi a unităţii de fond, valorile corecte sunt convenite de către administrator şi depozitar pe baza reglementărilor Comisiei.

[58] Utilizând o metodă specifică de calcul.

[59] Pentru evitarea conflictelor de interese, depozitarul nu poate deţine acţiuni ale administratorului sau ale oricărei entităţi afiliate acestuia.

[60] Beneficii colaterale sunt orice avantaje, precum facilităţi băneşti sau cadouri, altele decât cele care rezultă din calitatea de participant sau de beneficiar al unei pensii private.

[61] Forma-cadru a actului individual de aderare este stabilită de Comisie prin norme. Forma actului de aderare este aceeaşi pentru toţi participanţii la acel fond de pensii facultative. Administratorul poate modifica acest act numai cu autorizaţia Comisiei.

[62] Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative este deductibilă pentru fiecare participant din venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia, în limita unei sume reprezentând echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal. De asemenea, suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative ale unui angajator proporţional cu cota acestuia de participare este deductibilă, la calculul profitului impozabil, în limita unei sume reprezentând, pentru fiecare participant, echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal.

[63] Serviciile externe presupun apelarea la persoane juridice sau fizice din afara întreprinderii/unităţii, abilitate, conform legii, să presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

[64] Pericolul grav şi iminent de accidentare reprezintă o situaţie concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment.

[65] Societatea civilă este formată din persoane asociate sub diferite forme, pe baza unor interese comune, şi care îşi dedică timpul, cunoştinţele şi experienţa pentru a-şi promova şi apăra drepturile şi interesele; formele asociative pot fi, în principal, asociaţii şi fundaţii, organizaţii sindicale şi patronale, organizaţii culturale şi de cult, precum şi grupuri comunitare informale.

[66] Nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru asigurarea condiţiilor de viaţă, în vederea integrării sociale.

[67] Procesul de incluziune socială reprezintă setul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării-comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale.

[68] Ancheta socială este o metodă de investigaţie întemeiată pe diferite tehnici de culegere şi de prelucrare a informaţiei, în scopul analizei situaţiei sociale şi economice a persoanelor, familiilor, grupurilor sau comunităţilor, având rol de diagnostic social.

[69] O.U.G. nr. 130/2006 privind Inspecţia Socială.

[70] Activităţile de inspecţie cuprind misiunile de control, evaluare şi consiliere realizate în domeniul asistenţei sociale. Sunt supuse activităţii de inspecţie autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, persoanele fizice şi juridice publice şi private cu atribuţii şi responsabilităţi în domeniul asistenţei sociale, precum şi furnizorii de servicii sociale, publici şi privaţi.